RunningPedia

Bucovina UltraRocks 2023 – Rumble Rocks – Durerea este temporară, amintirile rămân pentru totdeauna

——————————————————————————

În ultima perioadă a fost destul de greu să mai dau randament în alergări, vremea, jobul, oboseala și diverși factori m-au ținut departe de Amalia pe care o știu eu.

Weekendul acesta am plecat la BUR pentru a fi alături de Marius și de gasca noastră de prieteni care erau pe la diferite curse și să îl văd pe Pau Capell.

Mi-am luat echipament cu mine de alergare cât pentru o vacanță de 1-2 săptămâni, dar nu am fost convinsă că voi fi în stare să dau nici măcar antrenamentul dat de Denisa. Am lucrat vineri până mai târziu, am dormit prost sâmbătă (pentru că Marius era deja în cursă și așteptam notificări din CPs), dar am reușit sâmbătă după amiaza să dorm, puțin, dar destul cât să mă simt mai ok.

Sâmbătă seara am decis să mă duc la startul cursei de duminică. Mi-am pregătit totul de seara, am decis să merg fără emoții, de distracție și îmbrăcată în roz (asta apropo de Barbie și glumițele pe care le mai primeam când eram mai tinerică și mai blonduță la păr) și cireașa de pe tort, mi-am pregătit inclusiv machiaj.

Era clar că nu prea merge faza asta cu fără emoții, dar cumva mi-am găsit un mecanism de a-mi ocupa timpul cu alte chestii care nu îmi erau obișnuite.

——————————————————————————-

Ultima dată când am avut pulsul jos și haine curate a fost înainte de start

La start am mers împreună cu Lore și băieții, am făcut încălzirea împreună, am schimbat câteva gânduri. Tot la start m-am întâlnit cu Ramona, care mereu știe să îmi spună vorbe care să îmi bucure sufletul. Un pic de agitație în jur și la un momendat vine momentul în care să ne așezăm la startul cursei.

M-am pus în față în blocul de start, nu am stat o clipă pe gânduri, simțeam că acolo îmi este locul. Am plecat repede, foarte repede, dar în mintea mea asta îmi doream. Era coborâre, voiam să văd cum este să simți viteza. Deși am plecat în primul km cu 3:27, nu am simțit că mă lasă energia sau că aș fi exagerat. Pentru primul km am fost a 5a și prima fată, iar după, înspre km 2 am fost prinsă de Ramona.

S-a cam terminat și cu asfaltul în coborâre și urmează o ușoară urcare pe iarbă, apoi intrăm în pădure. O vedeam pe Ramona în fața mea, dar părea că se tot îndepărtează. Mi-am menținut ritmul meu, aveam pulsul în zona de threshold, așa că nu am insistat să trag mai tare de mine. În pădure, în jurul km 3, trece pe langa mine Ioana, mă salută, vorbeste cu mine și după ce mă depășește, pentru că am pierdut pentru o clipa ochii de la potecă, m-am împiedicat de o rădăcină și am căzut, m-am rostogolit și mi-am zgâriat genunchii. În timpul căzăturii, mi s-a părut că mă duc aproape de zona în care aș fi putut să cad în lateral și să ajung direct pe una-2 cărări mai jos, așa că instinctiv mi-am proptit cotul într-o altă rădăcină ieșită înafară.

Situația avea două soluții, ori cobor și renunț, ori cobor și trag în continuare să ajung la finish.

Deși în jurul meu erau doi băieți, niciunul nu a venit nici să ajute și nici să mă întrebe măcar cum mă simt. Doar când i-am ajuns din urmă pe cei care erau în față mea, câțiva km mai târziu, m-a întrebat un băiat dacă sunt ok. Dar eram ok, doar niște zgârieturi, mobilitatea era completă și fără durere.

Am tras că să o ajung pe Ioana, în timp ce mă uităm peste umăr să văd ce mă “vânează”. În spatele meu, destul de aproape, erau o tinerică de 17 ani și Lore, dar strategia mea a fost să continui în ritmul în care îmi permite corpul.

Am nimerit să iau în cursa gelurile în puncte destul de cheie, unde chiar era nevoie. Am luat un gel la 30min, am băut și flaskurile cu iso și apă. Numai bine că exact la baza Runcului am luat ultima gură din apă cu care am plecat. Până acolo a fost foooarte lungă potecă, la un momentdat chiar mă întrebăm când mai vine, că simțeam că pierd din viteză/energie și aș avea nevoie de o schimbare.

Ajunsă la baza Runcului, în Check Point, sunt întrebată dacă vreau să renunț, că eram plină de sânge. Le explic că nu e nimic și că am nevoie de apă în flask. Îmi întinde o voluntară bidonul de apă că să îmi pun singură, dar nefiind dusă la Biserica prea des îi explic că acasă îmi pun singură, dar în CP ar fi frumos să îmi pună ea. Îmi pune apă în flask, îmi scot bețele și ies la lupta pe Runc.

Și începe, abrupt, dar abrupt. Și împing în picioare, se simțeau bine, pulsul mă întreba ce fac, musculatura era ce trebuie. Lung și abrupt Runcul asta. Când aproape să termin de urcat, mă ajunge din urmă o altă concurență. Și mă întrece. Am văzut că nu i-a fost neaparar ușor să facă asta, dar nici nu avea rost să trag aiurea de mine, mi-am continuat ritmul, știam ce urmează și care îmi sunt atuurile.

Ajungem în vârful Runcului, ea prima, eu la câteva secunde. În punctul de verificare mi se zice că sunt a 4a față și că a 3a este cea din față. Răspund că știu și concurență din față mea o rupe la fugă.

Mă amuz și plec în coborâre cu pulsul pe la 176 după cum arată ceasul. Simțeam că aș putea trage mai tare de mine, dar m-am temperat, am tras doar cât să ajung în spatele ei din nou unde am stat cumințică în ritmul ei.

Când mai aveam vreo 2 serpentine până să ieșim din pădure, se aude că ajunge Ramona. Atunci în capul meu instant am gândit că poate e o șansă să o prind pe Ioana care era pe 2. Cea din față mea marise și ea puțîn ritmul și ajungem la Prefinish. Când să dau să întreb la Prefinish cât de în față este locul 2, aud că este strigată la Finish. Atunci a fost momentul în care m-am desprins și m-am dus la Finish.

Ultimii 700m au fost descătușare, am alergat cu ritm de 4’/km și ce este interesant e că aș mai fi putut să duc măcar 300m.

Finishul m-a găsit busind în lacrimi. Am simțit că am făcut cea mai deșteaptă cursa a mea, cea mai bună cursa, am învățat despre mine lucruri și în sfârșit a ieșit alergarea pe coborâre.

Amalia, mi-a fost dor de ține!