RunningPedia

“Transformation is not a kind place, it’s chaotic and a source of inner conflict because it is not a ‘safe’ place, but it is a place of growth; a place of rebirth where you can restart and realign with who you are. We can learn so much from the caterpillar that grows its butterfly wings in the ache and darkness of its own cocoon; and is reborn, beautiful and free, with wings to fly. This is the true meaning and profoundness of transformation; it is where the truest parts of you can emerge and you transition into the most intuitive and vibrant canvas of yourself.”― Christine Evangelou, Stardust and Star Jumps: A Motivational Guide to Help You Reach Toward Your Dreams, Goals, and Life Purpose

Nimic nu este simplu, cum nimic nu este de nerealizat, contează cum, când, în ce condiții, dar mai ales de ce alegi să faci ceea ce faci.

Îmi amintesc cum acum 4 ani, într-un 1 decembrie mai înghețat, într-un setup diferit al vieții și cu o dorință arzătoare de a mă regăsi am alergat pentru prima dată primul meu semimaraton. După o pauză de la sport mai lungă decât cred că aș fi meritat, cu o gleznă sensibilă, dar cu o fărâmă de ambiție și într-o lume destul de fadă la momentul respectiv, alergam, mai mult decât îmi imaginam vreodată că aș putea…

Trei ani mai târziu și cu mult mai mult antrenament, mult mai împăcată cu mine și mai în sincron cu viața mea, aveam să pășeșc spre o nouă necunoscută, o nouă distanță, o nouă aventură, o nouă împlinire… 50km, de data aceasta o distanță pe un traseu montan, alergabil, dar cu multe suișuri și coborâșuri. Astfel 2022 se termina pentru mine crezând că am atins această bornă, pe care nu îmi mai doresc să o ating și că mi-e bine să mă întorc acolo unde sufăr mai puțin sau mă simt mai stabilă emoțional, la distanțele de semi.

Am zis că nu mă mai întorc la distanța aia atât de mare, nu că nu aș putea-o duce, ci că mai degrabă aș suferi în alte moduri. 😊 Dar cum nu de multe ori una îmi propun și alta fac, destul de repede mi s-a întipărit întrebarea dacă primul meu Ultra a ieșit bine întâmplător sau e mai mult acolo?! Am fost măcinată de această întrebare, am tot cochetat cu ideea de a încerca din nou distanța și cursa făcută în 2022, iar la un momentdat am concluzionat că voi face asta din nou.

 Trecând anul pe un fast foward cam până înainte cu 1-2 luni de cursă, după o serie de întâmplări de genul covid și curse de sky, targete care au fost atinse și targete la care încă este de lucrat. Îmi revin dintr-un covid mai urât ca oricare altul făcut până în prezent, reușesc în sfârșit două săptămâni extrem de bune din punct de vedere alergare. Îmi iese ultima alergare lungă, chiar mai adaug și un 5k rapid a doua zi unde scot un timp de care sunt mulțumită. Rămân doar 4 săptămâni înainte de cursă… și la alergarea de grup reușesc să pățesc ceea ce în ultimii 2 ani nu mi s-a mai întâmplat sau nu a mai fost atât de intens…m-am accidentat. O nouă entorsă de gleznă, o nouă inflamație, din nou tot procesul de recuperare fizică, iar de cea mentală nu mai vorbesc.

În momentul în care efectiv mi s-a dus glezna am știut că va fi o entorsă, după cum s-a simțit, nu a fost nevoie să aștept să se răcească. Abia reușisem să urc Serpentinele pe Tâmpa și știam că trebuie să iau o decizie urgentă, iar aceasta putea să facă diferența între a mă prezenta la startul cursei sau a pune adidașii în cui până pe la începutul anului. Am decis să nu continu să alerg pe ea, ci să mă întorc pe unde am urcat, era traseul mai scurt, am încercat pe cât posibil să nu pun presiune pe ea, ba chiar pe unele porțiuni m-am dat mai mult pe fund sau în patru labe în jos, decât în picioare. Am reușit să cobor, să iau taxi și să ajung acasă. Am contactat-o pe Casi să o anunț că aveam să vin cu o entorsă, am pus gheață, am luat antiinflamatorii și am început să plâng.. Cum era de așteptat mi s-a umflat, nu o mai văzusem așa de când i-am mai făcut felul prin 2019-2020…

După câteva zile bune de tratamente la My Kinetic, cu puterea celor ‘’ trei arhangheli’’ – crio, tecar și laser, plus gheață și antiinflamatoare acasă, odihnă multă și fără încercări de a ‘’îngrășa porcul în ajun’’ a trecut inflamația initial, am început exercițiile de mobilitate a gleznei, apoi prima alergare ușoară care a și durut puțin (nu știu dacă era doar în capul meu sau era pe bune durerea), apoi a doua alergare ușoară pe plat care nu mai durea, a treia alergare ușoară pe care am încercat-o pe traseu variat mai lungă și cu ceva diferență de nivel, iar următoarele au început să se simtă din ce în ce mai ok… E posibil să ajung la startul cursei de 50k cu 1500m diferență de nivel.

Am încercat să mă focusez puțin și pe partea de gestionare a cursei, deși mental nu eram încă sigură dacă corpul meu este pregătit, nu mai trecusem prin situația asta în care înainte de cursă să fiu accidentată și recuperată, dar să nu am suficient timp încât să testez corpul, nu știam cum va reacționa, dar aveam de luat decizia dacă intru sau nu în cursă. La My Kinetic m-am dus direct optimistă încă de când am intrat cu glezna umflată, dar în mintea mea eram destul de neîncrezătoare. Acasă, Marius era cel mai mare suporter și a continuat să fie pe tot parcursul. Am încercat să țin accidentarea pentru mine, doar cei care erau la alergare au știut că există, nu aveam nevoie nici să fiu întrebată prea multe și nici compătimită. Voiam să mă concentrez pe recuperare. Mi-am estimat proprii timpi în funcție de ce am făcut anul trecut, l-am pus separat și pe Marius să facă asta, lui îi iese mai bine partea asta.

Ultimul masaj dinaintea cursei prevestea startul acesteia, nu durea nimic, parcă și tusea aia urâtă pe care o tot duceam de când am avut covid se mai liniștise. Ultimele discuții cu Denisa erau aproape finalizate. Planul de nutriție făcut și discutat cu maestrul suprem al ultra-urilor din casă. Eram pregătită să plecăm spre Cluj.

În ziua plecării am fost să îmi leg gleznele, a fost mai mult o măsură care credeam că mă va ajuta mental. Am ajuns la Cluj, ne-am cazat și aveam să ne băgăm la somn. Peste noapte am început să simt piciorul cum mă doare, glezna stângă, dar nu chiar în zonele în care simțeam punctele dureroase când a fost accidentată. Nu m-am ridicat din pat, am strâns din dinți și am sperat că voi adormi… Marius s-a trezit pe la 6 dimineața pentru a merge la baie și atunci m-am ridicat și eu din pat și i-am zis că am deja câteva ore de când sufăr și nu îmi mai trece. La insistențele lui am dat bandajele jos și cu o mie de gânduri am reușit să mă mai pun în pat o vreme. Glezna era ușor umflată, dar se simțea din ce în ce mai ok.

——————————————————————————————-

Am fost toată adolescența mea genul de copil de care s-a râs, genul de copil căruia i s-au tăiat aripile ori de câte ori îndrăznea să viseze. Dar era normal, eram un copil de la țară, a cărui părinți abia reușeau să îi pună de mâncare pe masa, de unde bani să se viseze sportivă?! De unde bani să își permit să nu învețe la nivelul acela în care să își permită să spere că va face o meserie din ceea ce iubește cel mai mult, sportul?!

Uitându-mă în trecut mai am momente în care privesc nostalgic și mă întreb la cum ar fi fost dacă, dar tot la fel de ușor trec peste ele și mă gândesc că așa a fost să fie și că e posibil să nu fi avut posibilitățile pe care le am acum, sau nu mi-aș fi permis să văd și să alerg prin locurile prin care am reușit să ajung în ultimii 4 ani.

Anul acesta a fost din nou un an în care să descopăr ce mi se potrivește din punct de vedere alergare. Am descoperit?! Poate, sau poate nu. Cred că cel mai important este că m-am bucurat de toată experiența în sine. Nu e ușor să alergi cu toată energia pe care nu o ai din cauza deficitului de fier și să prinzi un top 5 la o cursa by utmb, cum nu e ușor să te urci pe Vf Negoiu în alergare și mai ales să și cobori în alergare de pe el. Nu e ușor să participi la o finală de Skyrunning unde absolut toți participanții erau pregătiți pentru ce urma. Nu e ușor să schimbi distanțele și nici tipurile de traseu, dar mă face să mă simt vie! Nu știu ce mi se potrivește, sau poate știu și mă încăpățânez să devin mai bună la ceea ce nu mi se potrivește. Poate e ambiție, poate e prostie, sau poate acesta este farmecul în toată treaba asta cu alergarea….

——————————————————————————————-

De când este Marius în viața mea nu mă mai tem că nu aud alarma, înainte de curse dorm destul de bine, neavând grija întârzierilor. Așa că înainte de cursă a fost o noapte destul de liniștită, cu suficient somn și dimineața am avut destul timp să mă pregătesc pentru ce urma. Nu am reușit să scap de emoții în schimb, pe astea le am și dacă fac o cursă de cartier, dar să fie una target. Da, era a 3a cursă target a anului, după Istria by UTMB și La Sportiva Lavaredo Ultra Trail by UTMB. Și ca în fiecare dintre ele, surprize au fost destule, dar de data aceasta eram hotărâtă să nu mă las deloc influențată de nimic. Am blocat orice gând la start, piciorul era ok, nu îmi păsa cu cine intru în cursă, cum este traseul sau dacă ceva nu merge ok în ziua cursei, eram focusată doar pe a depăși orice situație voi întâlni de-al lungul zilei.

M-am așezat în primul rând, lângă mine vedeam cum s-au alăturat și alți alergători cunoscuți. În curând în fața mea se mai crează încă un rând, s-au așezat băieții cu ceva mai multă viteză, eu oricum aveam să nu mă mișc de unde eram, simțeam că acolo trebuie să rămân până voi porni. Schimb câteva idei cu Mădălina, îmi arată ea că aveam aceeași încălțăminte și chiar de aceeași culoare. O iau în brațe pe Andreea și îi zic din nou la mulți ani. Mă pierd curând în gândurile mele, se auzea în boxe:

Se dă startul, plecăm pe străzi, pe lângă blocuri în ușoară coborâre, Mădălina și Andreea erau cu un pas în fața mea, mie îmi era lejer să stau un pas mai în spate, știam că aia nu este liga mea, încă.

Nu peste mult timp ne mutăm de pe asfalt în mocirlă, alergarea nu este un sport pentru pretty girls și mai ales nu pentru echipament curat, așa că treci în noroi Amalia, lasă prostiile. Peste puțin timp pierd și locul al 3lea, dar era încă foarte devreme pentru a forța ritmul, deja era forțat. Mă uit la ceas, pulsul stătea sus, încă nu se stabilizase, iar puls de 190bpm nu pot duce într-un ultra prea mult timp, așa că mai bine mă stăpânesc, dar fără a mă lasa mult prea departe de restul fetelor.

În drum spre primul CP încă suntem pe o zonă de plat (asfalt cu ceva drum de macadam), trece pe lângă mine Paul cu mașina care mă încurajează, mai storc puțină energie și din asta, o iau cu mine în drum spre primul CP, deja mă băteam să păstrez poziția a 4a. Mă așteptam ca să fie o cursă în care să am de tras, de aceea eram acolo și ca să îmi bat timpul de anul trecut.

Până aici am alergat de am rupt, am băut absolut tot ce aveam de băut, gelurile au intrat ca unse, iar eu mă simt bine, doar pulsul îmi pare încă sus. Mă bat încă să nu pierd poziția, ajung în CP și ies a 5a… Hmm… mi-am pus apă să îmi fac iso și să am să iau gelurile și am plecat să îmi recuperez poziția pierdută.

Imediat dau pentru prima dată de Marius, e în vârful pantei și striga să mă încurajeze. Observ că mai cu jumătate de gură, pe semne că ori e panicat și el că e posibil să nu recuperez poziția, ori îmi vede panica pe față. Schimbăm două vorbe și fiecare la treaba lui. Ne vedem peste vreo 13-14km..

Între timp urmez planul de nutriție ca la carte, au intrat toate cum au fost planificate, geluri Maurten, băuturi Maurten, iso GU. Mâncam și alergam, rar câte o pantă atât de mocirloasă încât să nu pot alerga și să fiu nevoită să merg. În jurul meu păreau să fie aceeași băieți în față și Gyongyi în spatele meu la distanță extrem de mică.

Ajung să mă întâlnesc din nou cu Marius, mă aștepta la aproximativ km 25, cu iso, restul de geluri și flaskul de băutură Maurten. Ne mișcăm super repede și plec din CP. La scurt timp îl prind din urmă pe domnul Chircu care îmi spune că se vede că m-am întâlnit cu Marius, că am mai prins ceva energie mai fresh. Ne salutăm și plec mai departe și nu la mult timp după dau să mă rătăcesc, noroc cu el și cu Gyorgyi care au strigat dupa mine și după băieții cu care m-am înhāitat și am ajuns pe traseul de 25k.

Mă întorc, petrec o perioadă de timp cu Gyorgyi și pe o coborâre eu am simțit că parcă am mai multă energie și uitându-mă la ceas riscam să nu mă încadrez în estimări. Și cum îmi place mie ca la cursele organizate de Paul să cad, nu mi-a scăpat nici asta, în jurul km 30, alunec pe o bucată de lemn și aterizez pe burtă târându-mă pe același genunchi pe care pic deobicei, dreptul. De data asta nu am avut timp nici măcar să mă verific, drepți în picioare și înapoi la a-mi găsi ritmul de cursă.

Prin pădurea în care mă aflam, pe la km 35 dau de un băiat care părea să caute semnal ca să cheme un taxi și să renunțe, aflu că deja are probleme destul de mari cu dureri care îl supără. Nu am știut decât să îi zic ‘’lasă durerile și treci înapoi la alergat’’, clasic mie. L-am încurajat, dar nu știu dacă l-am și convins să continue, că eu am plecat după ce m-am asigurat că nu are nevoie de asistență.

Ajung pe ultima urcare, extraordinar de multă mocirlă, mă bag prin boscheți, nicio șansă ca să alerg, se pune problema doar să strâng din dinți și să urc pe iarbă și prin boscheți. Câinii ne lătrau, ciobanii numai ei știu ce gândeau… Am terminat și urcarea, am ajuns la Vila, urmează coborâre, ultimul CP și o grămadă de noroi.

Între timp eram în cărți cu nutriția, ba chiar mergea perfect, am apucat să mă mai rătăcesc 100m, dar m-am prins imediat și am recuperat. Sunt în drum spre ultimul CP, pe deal acolo sus e Marius care începe să îmi strige numele, iar eu îmi dau seama că e posibil ca el să nu ajungă la finishul meu, așa că încep să țip la el să se dea jos de pe deal. Apoi, dându-mi seama că nu se prinde ce vreau să îi transmit încep să îi strig să plece la finish că ajung înaintea lui, dar mesajul nu se transmitea exact cum îmi doream, iar el era prea implicat în a-mi face crew-ing încât nu îl mișcai din CPul ăla nici mort până nu îmi dădea iso-ul pe care îl avea pregătit. Doar că în momentul ăla deja sufeream, aveam nevoie doar de apă, ceea ce mi-a și dat și de el să ajungă jos. Am luat apa și am plecat cu pași mărunți, în ceva ce trebuia să fie alergare ușoară. Îmi găsesc ritmul pentru a urca ultima părticică din dealul ăla, apoi împing să măresc ritmul pe coborâre. Ceasul estima 22min până la finish la ritmul pe care îl aveam. Am terminat în 21min. Am trecut linia de finish și mi-a venit să plâng. Am făcut-o și pe asta din nou, de data asta cu 21min mai bine, cum un loc 4 open feminin și loc 3 categorie, în spatele unor sportive pe care le apreciez și alături de care mi-am dorit să fiu pe podium. It was a hell of a fight with myself! Nu am conceput că voi putea să fac din nou un ultra ca la carte, se zice că prima dată este o întâmplare, deja dacă se repetă se numește obicei.

——————————————————————————————-

Privind la Amalia de acum 3 ani văd cum orele de muncă mi-au îmbunătățit absolut orice aspect al vieții și mai ales al alergării. Alergarea necesită timp, răbdare, dedicare. Avem în jur o grămadă de ‘’modele’’ care încurajează scurtăturile (fie ele că sunt modele minune de antrenament sau influenceri care știu ei cum e cu sportul deși orice fac este total înafara tiparului unei construcții sănătoase) nu vă lăsați purtați de valul ăsta al oamenilor care știu tot, studiați voi și cereți sfaturi din partea unor oameni care au experiență și mai ales un trecut sportiv sănătos. Amalia de astăzi este copilul de ieri care a făcut handbal, care a descoperit ulterior alergarea și care își dedică timp și efort să îmbunătățească tot ce e posibil, nu este vreun talent deosebit, este suma muncii depuse, suma greșelilor pe care le-a făcut și din care a învățat și suma tuturor greșelilor pe care le va mai face și din care va ieși un om mai învățat.

“Once more into the fray. Into the last good fight I’ll ever know. Live and die on this day. Live and die on this day…”? – The Grey (2012)

‘Till next time,

Alergător cu jumătate de normă