RunningPedia

Majoritatea istorisirilor pe care le-am asternut de-a lungul timpului au fost centrate in jurul emotiei. De orice fel. Buna sau rea, mai slaba sau mai puternica, luminoasa sau intunecata, dar mereu au fost centrate in jurul unei sau mai multor emotii. Exact de aceasta tipologie voi incerca sa ma detasez, pe cat posibil, in randurile ce urmeaza, tocmai pentru a nu trunchia adevarul, si pentru a iti permite tie, cititorule, sa extragi invataminte ce poate iti vor fi intr-o zi de folos. Sau macar sa te minunezi de cum am ajuns sa fac 2 operatii in mai putin de 2 luni. Povestea.

Spuneam cu ceva ani in urma (prin 2016 cred), ca nu am fost niciodata deosebit de talentat la sport. Pe parcusul ultimilor ani in care am practicat sport mult, chiar foarte mult si cu precadere alergare de lunga distanta am ajuns la concluzia ca e posibil sa fiu sau macar sa fi fost. Poate nu chiar varf de lance, dar cu siguranta macar undeva prin zona in care sulita nu mai atinge mainile purtatorului, ci doar eventual intalneste obstacolele dupa ce au fost strapunse.

Ce am mai aflat este ca e greu spre imposibil sa recuperezi vreodata ce nu ai facut la timpul potrivit. Fiind inzestrat, totusi, cu un deosebit talent de a persevera indiferent de situatie, pe care nu am facut decat sa-l alimentez cu benzina in ultimii 11 ani e si mai greu sa accepti acest lucru si sa iei lucrurile treptat. Adica atat de treptat, incat sa para ca stagnezi si sa fii ok cu treaba asta. Mai ales in cazul in care la un moment dat schimbi aproape complet sportul si incepi sa incarci niste parti diferite ale corpului, asa cum n-ai mai facut-o niciodata in cei 35 de ani de pana atunci…

Dar daca tot vorbim de timp, sa vedem care au fost, pe scurt evenimentele si momentele pe care eu le gasesc relevante din aceasta poveste, intr-o ordine cat mai lizibila. Partile importante vor fi detaliate.

2013-2016 (anii)

O perioada in care incepeam sa cochetez din nou cu alegarea. Fara un istoric solid de sport din spate (si prin solid, ma refer la sport practicat la nivel organizat, zilnic sau macar de 3-4 ori pe saptamana, cu continuitate si cu tot ce izvoraste de aici) m-am decis ca-mi doresc sa slabesc. Am slabit mult si la un moment dat prin Aprilie (cred) 2013 am inceput si sa alerg. Am continuat sa o fac sporadic, in Oct 2013 alergam primul 10k organizat, in Mai 2014, alergam primul semi. A urmat o perioada in care mergeam la sala destul de des si periodic alergam. Ponderea intre alergare si sala a variat destul de mult in aceasta perioada, dar spre finalul lui 2015 a inceput sa incline destul de mult catre alergare. Am inceput sa alerg de mai multe ori pe saptamana si treptat sa invat ce inseamna cu adevarat acest sport. (si a te antrena dupa un plan).

2016-2022 (anii)

O perioada destul de lunga in care am trecut de la incepator la avansat ca alergator amator. Am schimbat mai multe abordari de antrenament de-a lungul acestor ani. Am trecut prin antrenamente primite de la un vendor din SUA (cu o platforma super draguta https://runnersconnect.net/), cu antrenori adevarati si experienta solida de atletism in spate. Mi-a placut mult abordarea pentru ca am reusit si sa ma educ totodata dpdv atletism (si mai ales metodologii moderne de pregatire pentru alergatori de lunga distanta), asta pe langa toate planurile de antrenament pe care le-am urmat. Ca orice amator, insa, am picat de multe ori in capcana de a face prea mult, prea repede si de a nu fi sincer cu mine. Sunt o persoana extrem de exigenta cu mine insumi si din pacate asta vine si cu downsides. Daca nu-mi iese ceva, am tendinta de a face mai mult. Din pacate am avut si episoade in care am intrat in competitii toxice cu anumite persoane, care nu m-au ajutat deloc in aceasta ecuatie.

Pe langa Runners Connect, m-am si antrenat singur destul de mult (mai ales dupa 2019), dar am trecut, vreo 6 luni si pe la @TeamRun (2017-2018), unde Radu (i.e. Milea) m-a preluat, fara sa stie la acea vreme, accidentat si a reusit sa ma puna pe picioare si sa ma ajute sa alerg un PB pe distanta de semimaraton, in doar 6 luni.

Intr-un moment de ratacire, am decis sa-l parasesc pe Radu si sa continui sa ma antrenez singur. Am schimbat abordari, de mai multe ori (de la training by power / watts, la low heart rate training cu high volume training, la distante – a fost o perioada de aproape 1 an cand m-am axat cu precadere pe middle distance – 1500-3000).  Prin Octombrie 2020, exact in perioada de sfarsit a pandemiei, am trecut si pe la @Trail Running Academy si m-am antrenat o perioada (destul de scurta) de 3-4 luni si cu @Robert Hajnal. Am incercat sa ating niste noi PB-uri, mai ales pe distanta de 10k (fiind intr-o perioada fara curse, erau tratate ca si time trials si o motivatie buna de a ma antrena, nu ca as fi avut neaparat nevoie) si desi eram intr-o forma buna, nu mi-a iesit. Am reusit totusi sa ating un fitness bun, ce avea sa-mi permita sa alerg un timp de low 40 pe 10k, la cateva luni dupa, timp ce inca reprezinta PB-ul meu pe aceasta distanta.

Am continuat pana in Dec 2022 sa ma antrenez singur. Cu rabdare, multe esecuri si probleme la piciorul drept carora inca incerc sa le mai dau de cap, am facut PB pe maraton (Oct 2021) si pe semi (Oct 2022).

In toata perioada 2016-2022 am facut sporadic exercitii de forta, cu mult focus pe cele specifice alergatorilor, rutine de cele mai multe ori de durata scurta sau medie. Desi au fost pe plan secund, ele au existat, mai mereu.

Cu foarte mici exceptii, toate alergarile au fost facute pe plat (asfalt, tartan, beton, zgura, offroad / easy trail). 2020-2022 au aparut sporadic si alergarile de trail cu diferenta de nivel (max. 1 / luna in perioada vara-toamna).

Volumul era unul ridicat, pentru un amator din Romania 😊 >3000km / an (perioada 2016-2022).

Decembrie 2022

Incepand sa fiu mai dedicat zonei Brasovului si trecand mai mult la trail si diferenta de nivel si mai ales cu dorinta de a alerga maratoane si mai ales ultra-uri montane, m-am decis ca e cazul sa fiu antrenat de cineva cu experienta in domeniu si l-am ales pe acelasi Robert Hajnal, cel mai titrat alergator de ultra montan din Romania. Avem deja o relatie buna de colaborare si indraznesc sa spun prietenie si mi-a parut alegerea evidenta.

Ma aflam in forma buna, poate cea mai buna dintotdeauna, venind dupa un PB pe semi in Octombrie si o cursa alergata la Cluj, pe 1 Decembrie, unde am reusit un timp de 5:38 pe un traseu de aproape 51km cu 1700D+, alergabil, inca cel mai bun rezultat al meu pe o cursa de trail, conform index-ului UTMB, dar si a feel-ului din timpul cursei.

Decembrie 2022 – Mai 2023

A urmat o perioada de antrenament cu mult trail, diferenta de nivel, invatare si repetare pe parte hidratare, nutritie (aici simt ca am progresat cel mai mult), echipament, in pregatirea ultra-ului target din prima jumatate a lui 2023 si anume Lavaredo 80k. (o cursa de aprox. 81km si 4600D+ prin Dolomiti).

Prima cursa de dupa iarna, a fost Legal Half-Marathon, unde am reusit un timp modest, pentru mine, de 1:37 (cu peste 6 minute sub PB), intr-o cursa in care nu mi-a iesit mai nimic.

A urmat primul test adevarat, un ultra, alergabil, in Croatia la Istria 100 by UTMB, unde am parcurs traseul de aproape 70km si 2300D+ in 9:08. Desi nu am simtit ca am reusit o cursa buna (rezultatul fiind sub cel obtinut la Cluj), era cea mai lunga distanta parcursa de mine in acel moment.

La aproximativ o luna dupa ultra-ul din Croatia, a urmat un alt ultra, chiar la Brasov, in cadrul Brasov Marathon, o proba nou introdusa, pe care am dus-o destul de chinuit in 11:58, pe un traseu usor scurtat fata de cat fusese planuit (nu s-a mai ajuns pe vf. Piatra Mare din cauza conditiilor meteo), dar chiar si asa a masurat aproape 70km si 3700D+.

28 Mai 2023

Un antrenament de alergare downhill. Dupa o urcare in Piatra Mica (prima mea vizita in Piatra Craiului) am abordat la coborare un antrenament downhill, dupa cum era in plan. Din neatentie, am calcat pe o coborare intr-o balega de vaca. Piciorul drept mi-a alunecat intr-un fel ciudat si mi s-a dus sub mine, in hiperflexie. Practic, la o viteza destul de mare, pe coborare, piciorul drept mi s-a deplasat sub sezut, cu calcaiul lipit de posterior. M-am ridicat de la sol, m-am scuturat, genunchiul drept se simtea putin ciudat. A trebuit sa-l fortez putin sa revina in pozitia initiala. Apoi, am facut cativa pasi pe el, puteam sa calc, asa ca am hotarat sa continui antrenamentul pana jos, oricum nu mai era mult. Se simtea putin ciudat, dar nu ceva care la acel moment sa ma sperie.

La cateva ore dupa finalizarea antrenamentului am incercat sa testez “apele”. Genunchiul drept parea sa prezinte o sensibilitate si un mic trosnet sonor in momentul in care incercam sa-mi lipesc calcaiul la sezut, dupa indreptarea piciorului la sol, insa, parea aproape normal. Puteam sa calc pe picior si chiar sa alerg, fara mari dificultati. Am hotarat sa-i dau cateva zile. Am oferit feedback antrenorului, insa nu am insistat pe acest topic, pentru ca nici eu nu eram alarmat.

Am mai reusit un antrenament, lung, de 4h la 3 zile dupa eveniment, plus un antrenament pe banda in urcare, la inca 5 zile distanta (din motive logistice nu am ajuns atunci pe trail). Alergarea s-a simtit destul de bine. La fel si celelalte alergari usoare si de recuperare dintre ele. Ramanea inca acea jena, care aparea doar in anumite pozitii si cand trageam calcaiul la sezut, care incepea sa ma deranjeze ca exista, dar inca nu eram suficient de alarmat. Ma aflam la mai putin de 3 saptamani de Lavaredo 80k si incercam sa raman pe cat se poate de pozitiv.

8 Iunie 2023

Unul dintre ultimele antrenamente planificate pentru Lavaredo. Dupa alergarea de incalzire, efectuam niste exercitii din scoala alergarii, la unul dintre ele (numita carioca, o deplasare laterala, cu picioarele incrucisate), dupa ce am ridicat piciorul drept de la sol si l-am dus peste stangul, la primul contact cu solul, am simtit cum “imi fuge” genunchiul. A durut groaznic la aterizare iar genunchiul a ramas in usoara flexie. Desi am incercat din rasputeri sa-l indrept, de aceasta data traumatismul era evident. Doar 2 saptamani si 2 zile pana la cursa. Am povestit cu detaliu antrenorului ce patisem, cu atatea informatii pe cat aveam si eu disponibile in acel moment.

A urmat o perioada cand am fost aproape zilnic la recuperare, la My Kinetic. Istvan si Casi au fost extrem de saritori si mi-au facut toate tratamentele posibile de fizio, in incercarea de a imi reduce inflamatia si de a imi reda mobilitatea necesara pentru a ma putea recupera sa intru in cursa din Italia, pentru ca da, nu renuntasem la acest gand. Tot ei mi-au recomandat si un medic ortoped, la care am fost si care mi-a facut o infiltratie pentru reducerea inflamatiei, dupa ce a pus un diagnostic de entorsa, considerand ca nu este necesar un RMN ori investigatii suplimentare.

Cert este ca pe 10 Iunie aveam programat un ultim antrenament la cursa Atinge Omu. La momentul respectiv, nu reuseam decat sa ma sprijin pe piciorul drept, fara sa-l pot flexa, ajutandu-ma foarte mult de bete pentru deplasare. Cu toata acestea, pentru ca facusem deplasarea la locatie, iar Amalia avea cursa si plus ca era o zi absolut superba am plecat usor sprijinit in bete de la Padina spre vf. Omu. Am ajuns cam pe la jumatatea urcarii si am coborat. Mi-a luat vreo 2 ore, efectiv abia ma miscam.

24 Iunie 2023

Ajuns in Cortina de cateva zile. Facusem prima alergare dupa mai bine de 2 saptamani in ziua precedenta. Puteam sa alerg, daca nu flexam total piciorul. Oricum, daca as fi incercat asta nu as fi putut si / sau as fi intampinat o durere nasoala.

Desi inapt pentru cursa (ortopedul din Brasov ma sfatuise sa nu iau startul, genunchiul nefiind complet recuperat), am decis totusi sa o fac.

Cursa este descrisa in detaliu aici, dar pe scurt, am reusit sa termin cei peste 80km prin Dolomiti, cu mult strans din dinti, ajutat de bete si mult unguent anti inflamator. Cumva, am dus cursa la finish fara un damage suplimentar aparent, prea mare.

29 Iunie – 27 Iulie 2023

Intors in Romania am continuat recuperarea. Usor-usor, parea ca situatia se amelioreaza. In timp ce nu mai puteam sa alerg, sfatuindu-ma cu antrenorul am continuat sa fac bicicleta, cat sa pastrez fitness-ul si sanatatea mintala.

Pe 9 Iulie ieseam la un hike / alergare in Bucegi. 34km cu vreo 2000D+. Era clar ca inca nu se simte bine, pe coborari erau dureri evidente la dreptul, dar comparand cu ce simtisem la Lavaredo, de exemplu, parea ca sunt pe un trend bun.

Pe 15 Iulie faceam Bate Toaca, in esenta un sky race de 31km cu aproape 2700D+ in Ceahlau. Cumva, am reusit sa ma misc chiar decent raportat la asteptarile dinaintea cursei. Imi pastrasem un fitness bun, mai ales comparat cu situatia genunchiului meu.

Pe 22 Iulie faceam o recunoastere de traseu Fagaras Rocks, 37km cu 2500D+. Desi inca nu reuseam sa leg alergari usoare de plat, aproape weekend de weekend aveam ture lungi si tehnice pe munte. Inca faceam multa bicicleta, antrenamente de forta (pe cat posibil, fara sa implic neaparat piciorul drept).

Asta pentru ca imi intrase in cap ca eu vreau sa alerg Bucovina Ultra Rocks si nu orice proba, ci cea de 110km. Imi doream, mai ales, experienta unei alergari pe munte noaptea si BUR parea un prilej foarte bun sa fac acest lucru.

Pe 26 Iulie, faceam prima alergare usoara. Desi eram mai bine, era inca ceva la genunchi, care nu se simtea bine.

28 Iulie 2023

Oare cum se simte o urcare de 4.5km cu 1150D+ (dintre care probabil ca 1000 sunt concentrati in doar 3km) pentru un wannabe ultra-alergator montan, cu un genunchi pe butuci, plecat accidentat de la start, pe intuneric si dupa o noapte petrecuta in cea mai mare parte intr-o singuratate pe cat de sinistra, pe atat de transformatoare? Pentru ca de fapt asta cautasem. Sa ma pierd si sa ma regasesc, sa traiesc o experienta mai mult decat inedita, in forma celor 110km cu vreo 6500D+ pe care ii propune traseul Ursului de la Bucovina Ultra Rocks.

Deja se consumasera primele ore din dimineata cand am ajuns in sfarsit pe varf, dupa vreo 50km si aproape 4000D+ si desi atat mental, cat si fizic eram inca conectat la radacini, genunchiul meu primise in sfarsit prea multa pedeapsa ca sa mai suporte. Acolo, la primul contact cu micuta, dar totusi impunatoarea creasta a Pietrosului, ceva se inflamase si se miscase suficient de mult prin interiorul articulatiei, asftel incat sa trimita socuri puternice si la limita durerii extreme la absolut fiecare pas pe care indrazneam sa-l mai fac. Cu toata puterea mentala si toate anularile de impulsuri de care eram capabil (si imi ies de obicei destule), am incercat si efemer reusit sa ma inalt deasupra momentului, insa realitatea era de aceasta data mult prea evidenta, astfel incat sa mai existe vreun dubiu.

Bucovina Ultra Rocks 2023 se terminase pentru mine…

29 Iulie – 19 August 2023

Desi primisem o palma destul de puternica, inca nu reuseam sa-i inteleg semnificatia. Tin minte ca a 2a zi dupa cursa avusesem si o discutie scurta cu Robert, in care ii povesteam ca m-am inscris si la 2X2 (probabil cel mai dificil maraton montan din Romania). M-a sfatuit sa ma mut macar la X2 si ca totusi nu e neaparat ok ca inca simt dureri la genunchi.

Perioada de dupa BUR pana la X2 e destul de blurry in mintea mea. Nu mai tin minte exact cand pe parcurs, incepuse sa ma doara si genunchiul stang. Nu era nimic alarmant, mai ales comparat cu dreptul, dar aparuse o durere noua.

Pe 7 August am luat decizia de a ma antrena, din nou singur, legandu-ma cumva de experientele din anii anteriori si crezand ca o sa-mi dau, tot singur, de cap.

Am continuat cu fizio, bicicleta, exercitii de forta, pe cat posibil. Log-urile de antrenament spun ca am si reusit cateva alergari, dar in mintea mea, cumva, parca inca nu se leaga.

19 August 2023

Cumva am reusit sa iau startul la aceasta cursa (i.e. X2). Paradoxal, sunt o persoana cu frica de inaltime. Nu neaparat inaltime, dar am niste triggere nasoale cand ma aflu in zone expuse. Ma lupt cu ele si imi doresc foarte mult sa le depasesc. Consider ca este poate singura frica limitativa reala pe care o am. Orice altceva pot sa controlez, mai putin asta.

In acest context, cu un picior drept intr-o cvasi recuperare, dar inca cu dureri, cu un genunchi stang ce incepea sa arate urme de uzura, m-am dus pe pietre.

Am parcurs cursa asta efectiv ca cel mai slab pregatit amator si m-am tarat pe ultima coborare din Saua Capra spre Balea Lac. Fiecare pas m-a durut, a fost absolut groaznic. O cursa de sub 20km cu aproape 2000D+ (daca putem sa-i spunem asa) facuta in 8:36, pana si un hiker sanatos m-ar fi intrecut.

Dar cu toate astea, nici macar aceasta experienta nu a fost croseul care sa ma puna efectiv la pamant.

Septembrie 2023

In mintea mea, alergam mai putin, doar in curse, imi lasam pe cat posibil genunchii sa se recupereze, faceam fizio, bicicleta si exercitii de forta si ar fi trebuit ca treptat sa fie ok. Are logica, nu-i asa? 😊

Lucrurile pareau ca evolueaza spre bine sau cel putin asta incercam sa-mi spun. Puteam sa alerg, existau dureri, dar invatasem cumva sa le ignor sau macar sa le dau volumul mai incet.

Exact inainte de participarea la ce avea sa fie ultima mea cursa dinainte sa fiu nevoit sa ma opresc o perioada mai lunga din alergare, am petrecut timp cu mine, mai indelungat si m-am analizat.  Am incercat sa ma conving ce merge si ce nu merge si sa fiu pe cat de sincer puteam, cu mine insumi.

Intr-un moment de inspiratie adevarata am luat poate prima decizie corecta din ultimul an de alergare. Mi-am dat seama ca cineva ma preluase accidentat cu cativa ani in urma si reusise sa fie alaturi de mine si sa ma aduca suficient de sanatos la startul unei curse dupa doar cateva luni si sa reusesc sa alerg si un PB. Desi stiam ca situatia este mult mai complexa am decis ca daca cineva ma poate ajuta cu adevarat, acel om este Radu. Si revenind din ratacirea mult prea prelungita mi-am luat inima in dinti si i-am scris. Mi-am promis dinainte ca am nevoie de un antrenor alaturi de care sa stau pe termen lung. Asta a fost a doua alegere corecta.

Am fost pe cat de sincer am stiut si am putut fi in acel moment. El a fost incredibil de empatic si deschis, desi stiam ca primesc mai mult decat poate as fi meritat. Radu mi-a spus deschis si din prima ca am nevoie de control medical de specialitate si detaliat, pentru a stabili exact ce e acolo. Am decis sa-i ascult sfaturile si am inceput programarile la medici. Nu doar ca mi-a spus ce sa fac, dar mi-a si recomandat unde, ce si de ce. Toate astea de la prima discutie.

Pe 16 Septembrie, in ceea ce putem numi ca a fost cantecul de lebada al genunchiului stang (i.e. meniscul intern), practic ultima mea alergare dinainte de a incepe colaborarea cu Radu am reusit sa fac o cursa aproape perfecta.

Facusem cu 2 weekenduri inainte recunoasterea de traseu Scara Sky Race (o cursa de 25km cu aproape 2000D+) alaturi de Amalia, o cursa destul de tehnica pe care eu am insistat sa o facem (asa cum facusem si cu X2 inainte si cu majoritatea celor dinainte) si cumva am reusit sa intru in cursa si sa execut poate cea mai reusita alergare de dupa Eco Trail Cluj de la sfarsitul lui 2022.

Paradoxal sau probabil inevitabil, cateva alergari de dupa cursa, incepusem sa simt ca ceva nu e ok la genunchiul stang. Dreptul avea un iz de picior bolnav recuperat, dar stangul parea mai aproape de un nou dezastru. Similar cu ce simtisem dupa acea cadere fatidica din Piatra Craiului.

La cateva seri dupa, dandu-ma jos din pat, in momentul in care am pus piciorul stang jos, am patit exact acelasi lucru cum patisem cu dreptul cu mai putin de 4 luni inainte. Genunchiul a ramas blocat, piciorul nu mai putea fi indreptat si am simtit in sfarsit cum primesc acea lovitura finala. A fost momentul trezirii sau de fapt al prabusirii. Knock-OUT. FATALITATE!

Bietul coach abia ma preluase.

Se zice ca, de cele mai multe ori, inainte sa mori, simti. Cam asa am fost si eu inainte sa-mi cada stangul. M-am intors la antrenorul care ma ajutase atat de mult in trecut si care mi-a recomandat lucrurile de bun simt si privind acum in urma, logice, pe care ar fi trebuit sa le fac. Aveam deja programarile la consult, chiar la 2 zile dupa.

Au urmat RMN-urile. Apoi consult la 2 medici ortopezi pentru intrepretare + medicul de specialitate. Aceleasi concluzii. Ruptura de menisc, aproape in oglinda. Mai curat la stangul cu o usoara condropatie. La dreptul o condropatie ceva mai pronuntata, ruptura mai veche, plus o leziune partiala de LIA.

Pe 17 Octombrie deja ma operam la stangul. (care apropo, inca era blocat)

Pe 6 Decembrie ma operam si la dreptul.

Multi au spus ca am avut curaj. Ironic, curajul nu mi-a lipsit niciodata.

Provocarea a inceput de abia dupa. In primul rand pentru ca recuperarea nu se incheie niciodata si in al doilea rand pentru ca intotdeauna trebuie sa traim cu ce izvoraste din alegerile noastre, bune si de multe ori, mai putin bune.

Dar despre asta, cu alta ocazie…

Nu voi trage concluzii, cred ca fiecare le poate trage pentru el / ea insu(a)si, doar sper ca experientele mele sa ajute si pe alti alergatori, iar daca tu, cititorule, ai intrebari, nu ezita sa ma contactezi.