RunningPedia

This a story of struggle, of pain, of times when the walls came crumbling down and I had all the doubts in my mind, that I won’t see myself out.

6 Dec 2023, Brasov, Spital Regina Maria

Usor ametit, pe marginea patului de spital din rezerva si legat la perfuzie ma pocneste pentru prima data in moalele capului: frica. Simt cum ma cuprinde si incerc din rasputeri sa-i rezist. Mai am doar cateva ore pana la a doua operatie si acum stiu ce ma asteapta. Realizarea ca tot ce va urma va fi extrem de greu fizic si mai ales mental ma inspaimanta. Nu e neaparat vorba despre procesul de dupa, de recuperare. Am un sentiment extrem de puternic ca urmeaza sa se intample ceva rau, poate chiar tragic.

Nu e rational, dar pur si simplu nu pot scapa de gandul ca poate nu ar trebui sa intru in aceasta a 2a operatie. Au fost cateva semne diferite fata de data trecuta, care probabil in subconstient m-au pus in garda: analize cu unele rezultate ciudate, faptul ca interventia fusese mai intai mutata, apoi iar intarziata, asistenta care parca nu nimerea sa puna perfuzia, toate extrem de ciudate. Din nou totul pe repede inainte, dar asta este laitmotivul vietii mele si pe cat imi place, pe atat poate fi de obositor uneori.

Oare cum pot scap de aici? Bai e prea mult, vreau sa ies, si ce daca mi se plimba meniscul prin genunchi, lasa-l incolo, unii traiesc asa toata viata si mai fac si curse de alergare…

Hei, gata, potol, partea rationala a creierului a preluat. Vreau sa imi revin, pe cat posibil, sa fiu functional, macar la nivel de cetatean, daca nu alergator, sa raman aici, prins intre lumi (intre accidentati / sanatosi / a celor ce refuza sa accepte ca sunt accidentati), un fel de limbo, cum s-ar spune, nu e o solutie. Plus ca deja e totul aranjat. Suck it up and deal with it. E ca atunci cand ti s-a blocat genunchiul pe Pietros, dupa 50km de ultra si urcarea aia brutala. Nu era deloc placut, dar te adusesei acolo singur si tot singur trebuia sa te cobori. Indiferent de consecinte.

Gata, e timpul sa ma potolesc. Bine sau rau, corect sau gresit, e sigur cea mai buna decizie. Si unica logica. Orice ar fi sunt aici, trebuie sa ma abandonez chirurgului pe care l-am ales si sa cred in el si in proces.

Mi s-a zis ca dreptul e mai rau decat stangul, cel putin asa se vedea pe RMN. La stangul deja operat, a fost o bucata buna din meniscul intern rupt, in toarta de cos cum se spune in termeni medicalo-populari, usor atins cartilajul (ceea e si mai rau), la dreptul e similar, dar e posibil sa fie ciupit putin si LIA si probabil si cartilajul, putin mai mancat (ca deh, m-am incapatanat ca sunt viteaz si ca pot si am tras  pe el, asa, am facut ultra-uri!!).

Ce imi doresc sa fi fost mai intelept. Uneori sa fii puternic mental poate fi daunator, din pacate. Nu sunt neaparat puternic fizic si nici deosebit de talentat, dar mental Paul Muad’Dib Usul e pistol cu apa pe langa mine. Cine e un genunchi sa-mi spuna mie ce sa fac? I have seen many paths and I can see a good one. Through ultras, through suffering, through determination.

Ah, ce ignoranta. De as fi stiut mai bine, de as fi avut oamenii potriviti langa mine… de, de, de… Vina imi apartine. Alegerile imi apatin.

E timpul, mergem la operatie. A 2a, in decurs de doar 2 luni. Curaj. Nu mi-a lipsit niciodata.

Dreptul a fost intr-adevar mai rau, chiar mai rau decat se preconiza. Pentru ca am perseverat. Pentru ca nu am ascultat ce imi spunea corpul. Pentru ca nu am facut alegerile potrivite si pentru ca nu a fost nimeni care sa stie sau sa poata sa ma opreasca.

06.05.2024, Tenerife airport, Spania

– Coach, m-am inscris la vertical, ca am facut afacere de kit misto, dar rational nu as intra in cursa.

– Rational nu te obliga nimeni sa tragi de tine mai mult decat simti ca e ok nu? cred ca e ok sa te si distrezi, fara presiune :))

– Daca m-ai fi intrebat acum 2-3 sapt sigur nu o faceam (abia in ultimele saptamani am inceput sa cred din nou ca ma pot tine bine pe picioare

– Nu am niciun dubiu, dar un hike nu are ce sa dauneze, mai ales ca stiu urcarea si nu prea o sa alergi :))

Cam asa se desfasura conversatia cu antrenorul si omul care mi-a fost alaturi incepand cu Sept 2023 si tot datorita caruia am facut alegerile corecte pentru genunchii mei si tot cel care ma ajuta acum sa revin la alergare. @Radu Milea🙏

21.02.2024, Brasov-Bucuresti

Primii pasi de pseudo-alergare (walk/run) post operatii. O perioada mult mai lunga decat preconizam initial, unde estimarile initiale erau de 1-2 luni, ce-i drept, chiar dreptul (ha!), dar si stangul ceva mai damaged decat o banala extractie de menisc rupt, deci cumva normal sa fie (mult) mai lunga recuperarea. (Voi detalia pe viitor acest proces, pentru ca merita o scriere dedicata, dar de retinut ca nu se incheie niciodata si e cheia in tot acest proces).

Inca e atat de greu mental, imi e greu sa dorm, multe ganduri negre. Oare voi mai reusi sa revin la 100% capacitate? Orice ar insemna acest lucru… oare voi mai fi eu? De ce am facut atatea greseli? Era atat evident… daca doar m-as fi oprit, daca as fi ascultat de Amalia…daca n-as fi facut Lavaredo sau macar BUR sau x2, Bate Toaca, la naiba macar Scara Sky Race, care a fost ultimul cui dintr-un sicriu burdusit de gauri. Cum naiba sa duci o coborare alergata, tehnica, de aproape 2000, atat de aproape de potential, cu 1 genunchi praf si unul la buza blocarii?  Cine face asta? De ce? Si mai ales cum? 😓⚠️⛔️🤯

Majoritatea zilelor au fost absolut infernale, pline de indoieli, griji, anxietati, multa munca, daruire, intelegere, acceptare, speranta, deznădejde.. in multe momente am simtit gustul progresului, ca sa fiu traznit de durerea realitatii. De ce eu? De ce nu ma asculta corpul cum as dori? Tocmai pe mine, care stiu si mananc alergare si spre deosebire de toti wannabe influenkerii de tinichea, chiar si mai mult decat unii pseudo sportivi profi, chiar stiu ce fac si nici macar nu ma proclam atotstiutor, tocmai eu…

Rabdare multa, am incercat sa invat iar si iar, dar totusi pana cand…

08.05.2024, Tazacorte, La Palma, Spania

Nimic nu e plat pe insula asta, daca nu urc, cobor. Desi am alergat 85 de minute legat cu doar cateva zile in urma, totul era plat. Alergarea pe terenul asta variat si pietros nu prea e ce trebuie. Oare e smart sa iau startul maine? Oare daca plec si nu ma simt bine o sa am puterea sa ma opresc? La naiba, acum 2 luni nici nu credeam ca mai e posibil sa mai alerg. De ce pun atata presiune pe mine? O sa ma relaxez, asta e una dintre lectiile principale pe care le-am invatat in ultimele 6 luni. Desi ma identific (inca) ca alergator, nu asta e identitatea mea. Sunt atat de multe lucruri, incat nu (mai) am nevoie sa ma agat de nimic, nici macar de alergare.

O sa plec, daca ma simt bine si daca nu, o sa vad. Define the worst case, accept it and move on.

09.05.2024 – Tazacorte, part 1, Transvulcania Vertical Kilometer

Ma dau jos din masina si incerc sa ma umplu de energie cu diferite cadre fotografice si muzica clasica din anii 90. Fac cateva exercitii de activare. Pornesc timid la incalzire si, la fel ca ieri simt mici jene, mai ales la dreptul, dar continui usurel si treptat incepe sa se simta mai bine.

Startul urma sa se dea rand pe rand, cate un concurent la 30 de sec, iar eu eram programat la 17:53:30.

La deal ma simt binisor si simt ca mi se activeaza gambele care incep sa preia munca. Usurel se simte mai natural si platul si chiar mild downhill. Pe acordurile The last of the mohicans, incep sa-mi fac un plan pentru cursa. Planul e ca n-am niciun plan si 0 asteptari. Partea de creier de alergator de plat preia controlul. Efort sustinut la deal, inseamna intensitate, prin comparatie cu ultra-uri e ca un 5k, indiferent ce abordez trebuie incalzire multa si speciale, lansate. Timp este asa ca petrec pana la 20 de minute la incalzire. Fac lansatele controlat si cobor pe la 4 pe mie si sub doar tangential. Desi stingher, nu se simte chiar rau.

Evansii (adidas agravic speed ultra) se contopesc cu picioarele mele. Nu stiu ce va urma, dar am ajuns unde trebuie. Sunt profund relaxat si totusi pregatit.

7km cu 1200 uphill tehnic. O clipa realizez ca daca as fi avut fitness-ul de acum 2 ani m-as fi putut probabil bate macar la un top 50, poate chiar 30, dar totodata accept ca varianta mea de atunci n-ar fi fost la aceasta cursa, ce paradox. Zambesc, mereu am fost, mereu am cautat asta. Oare sunt un paradox sau doar aleg sa fiu unul? Calc pe linia de start.

Drept, cu picioarele usor departate, cu incredere eliberata prin toti porii, fericit sa fiu iarasi acasa, aud crainicii cum imi striga numele. Purtam o conversatie placuta despre cine sunt, de unde vin si ce parere am despre Transvulcania.

Cu ultima privire spre peretele si creasta ce ma asteapta, pornesc. Irational de rapid, dar purtat de sustinatorii de pe margine, nu se poate altfel. Asemenea unui wanderer ce a ratacit prin desert prea mult timp si a ajuns la destinatie. Doar ca sa inceapa o noua aventura. Simt ca in sfarsit am reusit sa urc pe varful acelui deal blestemat. Scuturat de viata si revenit din gropile adanci ale disperarii. Am ajuns pe varful dealului si in sfarsit pot sa continui.

07.01.2024, Brasov

Mai bine de o luna de la a2 operatie. Un timp in care initial credeam ca ma voi fi recuperat. Total macar la stangul ce avea deja aproape 3 luni de la operatie. Asteptarile initiale erau pe la 2, hai maxim 3 luni. Acum, stangul  il estimam pe la un 70%, dreptul la maxim 50%. Am zis si sustin ca setarea asteptarilor e poate cel mai important lucru, in orice, cu atat mai mult cand faci niste operatii si esti in esenta, pe oricat de dur ar suna, temporar invalid.

E al naibii de greu sa imi gasesc motivatie sa fac recuperare de pana la 5 ori pe saptamana, dupa ce am facut de 3-4 ori pe zi in ultimele 3 luni, intr-o viata care si asa e extrem de agitata, dar macar nu mai sunt legat de canapea, pot sa urc si sa cobor oarecum scarile, plus ca am inceput sa adaug si bicicleta. Chiar daca nu e neaparat confortabil, macar e ceva. Am pus cam 9kg pe mine fata de greutatea din primavara 2023.

Sunt atat de aproape sa-mi bag picioarele 🫣 in tot. Ce-mi trebuie mie alergare? Nu e ca si cand as castiga ceva din asta, nu? Am aproape 37 de ani, poate e mai bine sa ma (re)apuc de bere si sa fiu un cetatean cumsecade, alcoolic in denial sau macar petrecaret de weekend, grataragiu, micar 🤣. Cu siguranta societatea m-ar accepta si m-ar si sustine. Adica, cat naiba sa mai dau si in articulatiile astea? Cat sa mai duca, doar sunt de unica folosinta..

Dar daca o pierd definitiv (i.e. alergarea)? Oare ma pierd de tot si pe mine?

A day may come when I give up, but it is not this day, spunea odata un pletos simpatic inainte asaltului final asupra portilor negre din Mordor.

Capul sus si continua sa crezi. Totul depinde de asta. Lasa asteptarile. Promite-ti ca vei lua ce ai invatat si vei ajuta pe altii. Hraneste-te (si) din asta. Fii deschizator de drumuri, stii ca mereu ai fost.

Esti unic, special si ales si chiar daca fabulezi, agata-te de asta. Mai e mult, dar daca cineva poate, tu cu siguranta esti acea persoana si daca tu poti, cu siguranta poate oricine.

Important e sa crezi si sa nu te lasi doborat niciodata. E putere in tine. E foc si arde. Lasa-l sa te ridice.

Hai Marius, you’ve fucking got this.

Be your own hero!

09.05.2024, Transvulcania VK, part 2

Prima linie dreapta se incheie dupa mai putin de 200m. Eram ferm convins ca plecarea mea irational de rapida avea sa fie infranata de aparitia peretului de stanca ce pleaca din Tazacorte. O urcare ce se desfasoara pe maxim 1.5km si propune cam 400m D+, adica cam de 3x ori mai mult fata de orice alergasem eu in ultimele 8 luni in urcare si chiar daca nu se poate numi alergat, cu siguranta efortul unui astfel de power hike ar fi mai degraba spre un all out race effort.

Prima oara cand am simtit o usoara revenire la rational din starea de foame ce ma cuprinsese, in partea din cauza (datorita?) sustinatorilor de pe margine, dar mai ales de instinctul absolut salbatic de a servi cati mai multi dintre concurentii plecati cu 30sec, 1,2 sau chiar mai multe minute inaintea mea, a fost cand deja numarasem vreo 6. Unul dintre ultimii intrecuti incerca sa-mi reziste, declansand o alergare usoara, imediat dupa prima iesire la asfalt.

Doar ca eu cu asfaltul avem o relatie karmika. In afara de mine insumi, probabil el ma cunoaste cel mai bine. Mi-a vazut poate cele mai dulci momente, dar a fost acolo si cand am suferit infrangeri teribile, prima data cand mi s-a blocat piciorul drept. Si a2a oara, a 3a, a 50a, el a fost mereu acolo. Avem o relatie deschisa de mai bine de 10 ani. Asa ca la prima atingere a batului de acea suprafata atat de familiara, am zambit tamp si am bagat “benzina”. Mityaev pe stangul (papucul agravic speed ultra pe stangul, piciorul mai lucrat, mai intarit, mai salbatic), Evans pe dreapta (mai subtirel, mai fragil, dar cel putin la fel de rapid). Ambii ma sustin cu darzenie.

Pulsul imi sta mult peste orice limita a bunului simt. Threshold-ul meu (ping me for definitions 🤗) de 166 sau cel putin cum il stiam eu ca este, era pur si simplu calcat in picioare, tot ce vedem erau valori de 175-180. Eram absolut sigur ca daca nu va cadea caroseria, va ceda motorul sau macar se va aprinde vreun martor ce ma va duce intr-un limp mode categoric si irevocabil. Dar pe principul sa dea dracu, ca daca tot am intrat in hora, hai sa o conducem, am continuat.

Fiecare pas imi dadea si mai multa siguranta. Combustibil intra cu galeata. (Deh, papa motorul la deal). Plecasem cu vreo 125g carbs la mine si deja consumasem aproape 50.

Urcarea continua pe asfalt pana la Mirador del Time, pe la 600m, cu vreo 3km, adica inca vreo 1.5km cu vreo 250, dupa terminarea coastei.

Aproape de CP, la iesirea dintre case, multi sustinatori, o parte dintre ei formasera un fel de tunel uman. Cu pulsul in gat dar animat de energia lor, am mai deschis putin supapa si am inceput iarasi sa alerg, gesticuland fericit si tipand alaturi de ei. Doar eram intr-o ipostaza ce pana acum cateva luni parea sa fi fost parte din trecut. Un trecut dupa care tanjeam si care devenise inaccesibil, fara nicio avertizare. Presupun ca asa se intampla uneori. Nu poti fi mereu in control, viata pur si simplu se intampla si uneori nu e placut.

Am gustat cu sete din energie, ca un vampir infometat si am promis ca orice ar fi, o voi salva in interior si voi profita de ea cu nesimtire cat de mult posibil.

Trecusera doar 33 de minute. Cu peste 3 minute mai bine decat estimarea mea ochiometrica optimista, treceam prin CP si desi trageam aer prin toti porii si simteam ca pot face oricand implozie, muschii raspundeau. Eram in admin mode si dadusem overwrite peste setari. Instalat in scaunul soferului, eram paradoxal din nou in control, desi nu stapaneam cu adevarat nimic.

Dupa primul CP mai urmeaza inca vreo 4km cu 600m, pentru a totaliza aprox 7.2km cu 1200D+. Portiunea asta de traseu pana la Torre del Time imi era total necunoscuta, dar dupa calculele mele ignorante, incepusem sa fiu sigur ca imi va iesi sub 1:30, ba chiar 1:20 intr-o aritmetica de clasa primara.

Se terminase maurtenul lichid (un M320 mai diluat, pe care il estimasem pe la un 50-60 carbs) si urma sa trec la geluri. 2 de 100 si unul de cafeina. Inca vreo 75g carbs.

Primul gel a intrat direct, fix inainte de prima portiune de trail din cursa alergabila. Continuam sa prind concurenti plecati mai din fata, continuam sa imping motorul si caroseria si niciun un martor nu se aprindea in bord.

Imediat inainte de gelul 2, am inceput sa aud o voce feminina ce striga dupa cineva si dupa ceva timp de convingere ca nu e de fapt doar una dintre multele voci din capul meu 🫣 am recunoscut-o pe Amalia. Ma prinsese prima data pe traseu, dupa ce la primul CP trecusem prea repede. Aparent mergeam bine si ma astepta si pizza.

Ultimii 2km aveau sa ma zdruncine zdravan. Desi pe hartie nu mai era mult, tehnicitatea traseului devenea din ce in ce mai pronuntata. Stanci de piatra, poteca subtiata, zona complet expusa pe dreapta. Nu e un profil care sa ma avantajeze (deloc) si incep sa am dubii daca ma vor tine picioarele. Simt cum ma cuprinde teama si pentru prima data pulsul coboara tangential sub 170.

Cativa dintre cei mai rapizi din spate ma ajung si ma intrec, dar intre timp si eu ii ajung pe altii. Cumva se compenseaza, ba chiar pare ca ies si pe plus. Realist nu prea mai conteaza.

Incerc sa ma remontez si sa raman mental la limita aerului. Acolo rationalul se dezactiveaza si preia din nou primitivul. Cu mai putin de 1km ramas servesc ultimul gel maurten caffeine si apas acceleratia la podea.

Acum, suntem heads-up. Eu ramas cu mine si cu toate indoielile mele. Pentru ultima data ma privesc in urma. Singur, neajutorat si lipsit de speranta. Imi aduc aminte prin cate am trecut in ultimele luni. Pare ireal si totusi simt cu toata fiinta. A fost prea adevarat totul. Fiecare moment. Fiecare pas facut cu greu si sudoare. Fiecare exercitiu, repetare, rutina, set, antrenament. Fiecare esec. Si paradoxal, nu sunt pregatit sa ma las in urma. Face parte din mine si il voi purta cu mine.

Il iau de mana si trecem impreuna. Eu cu mine, trecut si prezent. Il integrez. Alergam impreuna peste linia de finish.

Am ajuns pe varf. E muntele meu. A fost cea mai grea urcare din viata mea.

La fel si verticalul ce nu ar fi trebuit sa se intample pentru mine.

Acum e momentul sa cautam aer, cat mai mult aer.

Oare chiar suntem aici?

24.02.2024, Trei Brazi, Predeal, Brasov

La piscina, inot, se simte din ce in ce mai bine. Unde pana recent simteam ca imi sar genunchii cand incercam sa folosesc piciorele la miscare, acum e o idee mai bine. Pot sa merg destul de bine si chiar sa fac mars si alergare usoara pe 1/2/3 minute. Merge si sa urc, daca nu fortez si nu e prea inclinat, la fel si pe coborare. Nu e mult, dar suficient cat sa ma agat.

De cateva zile ma tot uit la Dragonball super. Da, anime, don’t judge, also I don’t really care. Ma ajuta cand pedalez, ma tine focused si ma inspira.

Goku a atins ultra instinct, o noua forma, mai perfectata, independenta, nu neaparat mai puternica, doar mai eficienta, mai agila, mai slefuita.

Pus la zid si cand totul era pierdut, a gasit o cale.

Exista speranta.

Seara, o drumetie easy de 15km.

14.05.2024, Mirador de los Andenes

A 2a pseudo-alergare de trail de dupa operatii (ambele au avut loc aici, pe insula La Palma), combinat cu hike. De data asta pe creasta caldarii de Tabuliente, pana la Roque de los Muchacos. Unde pe 7 Mai urcam timid la Pico de la Cruz cu Amalia in cautarea punctului de control, unde aveam sa vin la ajutor in timpul maratonlui ei, azi alergam usor. Pe urcare. Dar despre asta, cu alta ocazie.

The circle is complete.

It’s time to close the loop and keep moving forward.

All humans are limited. It’s all about learning how to navigate within those limits and about pushing yourself, so that you can stretch those limits. It’s about the moments, the stories, the feelings and the memories and especially about having the right people beside you.