RunningPedia

La Sportiva Lavaredo Ultra Trail by UTMB, cursa de 82km cu 4600D+, povestea..

Once more into the fray….

Pentru cineva care nu are o legatura profunda cu alergarea e imposibil de conceput cum cineva se poate supune unei asemenea incercari.

————————————————————————————————————

Take the lead!

No, man, you’re doing an amazing job!

Ceva in aceasta conversatie a facut declic in mintea mea. I-a permis sa-mi elibereze (aproape) complet genunchiul. De fapt cred ca fusese putin mai devreme.

Imi facusem deja multe filme, in cele mai bine de 14h petrecute prin Dolomitii Italieni. Nu prea exista cuvinte sa descriu acest taram, dar asemenea unui copil dependent de altii te agati de ce poti. Mistic, eroic, falnic, inalt, puternic, istoric, olimpic, intimidant, superb, pot gasi 1000 de adjective si 1 milion de epitete, dar nu-i va face cinste. Tre Croci, Passo Giau, Croda di Lago, Tri Cime, Cinque Torri sunt locuri care par desprinse din Lord of the Rings. Pe cat sunt de marete, pe atat parca te ridica si pe tine, o frunza insignifianta si trecatoare si te transforma intr-un erou. Cel al povestii tale, care aparent nu conteaza si cu siguranta e prea putin importanta in economia timpului, a istoriei, intre cele multe alte miliarde de frunze si infinit nenumarabilie piese din Univers.

Dar atunci, acolo, tu esti Eroul si Contra Eroul, povestii tale. Gandurile externe sunt blocate si singura proiectie care iese la suprafata e cea pe care ti-o permiti, pe care o lasi sa iasa la suprafata. Si in timp ce se inalta, se armonizeaza cu Dolomitii. Si poate avea exact acelasi final pe care ti l-ai proiectat, bun sau rau, glorios sau dureros sau poate chiar ambele.

Am avut 3 ganduri de care m-am agatat. O sa obtin 3 pietre si o sa ajung la linia de finish cu zambetul pe buze, in alergare fara sa regret nimic si o sa refulez dupa final. Cele 3 pietre le-am cules de langa lacul de pe langa refugiul Croda di Lago. Tot acolo mi-am pus frontala si am intrat in noapte.

Dupa 14h de efort, cu un genunchi in piuneze ce a refuzat ca cedeze, ma asteptam sa fie imposibili ultimii 9.4km cu aproape 1000m coborare, dar atunci cand nu mai poate vedea ce urmeaza, mintea isi activeaza niste mecanisme de aparare. Si din dorinta de a proteja genunchiul, isi indreapta toate resursele in alta parte. Singurul lucru care conteaza e sa te duca in siguranta la final, oricare ar fi acela. Adrenalina te inunda si atunci cand nu stii ce e decat in fata ta la 100m nimic altceva nu mai conteaza.

———————————————————————————————————

8 Iunie, alergare in Bucuresti. Unul dintre ultimele antrenamente inainte de Lavaredo Ultra Trail, proba de 80km cu 4600. Toata pregatirea din utimele luni a mers aproape perfect. Alaturi de Robert si Trail Running Academy am reusit sa ma construiesc in cea mai buna versiune a mea de alergator de (ultra) trail care pot fi in acest moment.

Singurul moment care a mers prost pana in acel punct a venit pe o coborare in Piatra Craiului in care am fortat putin mai mult decat ar fi trebuit si intr-o clipa de neatentie am alunecat pe o balega de vaca proaspata si am cazut intr-un fel nenatural cu piciorul drept sub mine.

Intr-o conversatie cu un medic ortoped pe care aveam sa-l cunosc peste vreo saptamana vorbeam despre o cazatura a lui de pe cal si cum ca atunci cand se intampla, te opresti cateva secunde, verifici sa nu care cumva sa fie ceva grav si daca nu e, te ridici repede, te scuturi si mergi mai departe. La fel si calul, pentru ca altfel prinzi frica.

Si frica nu se mai vindeca.

Asa am facut si eu la cazatura. M-am ridicat, am constatat imediat ca piciorul imi ramasese putin blocat in flexie. L-am tras si a acceptat sa revina. Puteam sa calc normal cu minim de durere.

Asa ca am continuat antrenamentul la vale. Am ajuns acasa, nimic grav. Miscarea era aproape normala, am mizat ca va trece in cateva zile si am continuat normal antrenamentele.

8 Iunie, trece incalzirea, incerc niste exercitii din Scoala Alergarii si la unul specific, carioca, dau sa ridic piciorul, incep miscarea si inca dinainte sa-l pun jos imi dau seama ca ceva naspa urmeaza sa se intample. Poate ca creierul deja isi activase un mecanism de protectie, poate ca a fost totul controlat mental si nu fizic, cert e ca nici nu mai conteaza, cand l-am pus jos am simtit cum de la genunchi totul pleaca putin intr-o parte. Imediat mi-am dat seama ca ceva nasol s-a intamplat. Nu puteam sa mai calc pe el. Dupa cateva minute in care am refuzat sa accept, am pus totusi stop la ceas si m-am dus acasa, pe o trotineta electrica pentru ca de mers nu se punea problema.

Asadar, cu putin peste 2 saptamani inainte de cursa pentru care ma pregatisem din Iarna, a aparut cea mai nasoala accidentare din activitatea mea de alergator de peste 10 ani. Si cu toate astea, nicio clipa nu am renuntat la ideea de a lua startul.

Cu ajutorul prietenilor de la My Kinetic la care am fost zilnic pana la plecarea in Italia si care au facut tot ce le-a stat in putere sa ma ajute, precum si cu vizitele la Doctorul Ortoped Vari Andras, cu repaus total (aproape, ca in disperarea de a nu imi pierde fitness-ul si mintile, tot am facut cateva hike-uri in bete) si exercitii de recuperare facute ca la carte, zilnic, picioare ridicate de la sol, gheata, anti infllamatoare etc. genunchiul incepea sa dea semne de vindecare. Usor-Usor s-a redus inflamatia, am inceput sa pot pune piciorul jos, apoi sa calc usor pe el, chiar daca schiopatat.

Pe 19 Iunie plecam in Italia. Ma asteptau cam 1500km de condus. Puteam sa merg din ce in ce mai corect, dar inca departe de ce ar trebui. Medicul nu si-a dat acordul, la ce el credea ca e un maraton, dar de fapt era un ultra. Evolutie favorabila de vindecare, insa fara tonus si departe de a fi pregatit de un concurs.

Pe 24 Iunie la ora 6:00 locala ma aflam in autobuzul care urma sa ma duca la start in San Vito di Cadore alaturi de alti aproape 1000 de trail runneri toti cu acelasi scop, de a traversa un traseu magic prin munti si de a ajunge intr-un final la Cortina d’Ampezzo, la poalele si in inima Dolomitilor.

La ora 6:40 legam pentru a 2a oara in ultimele 2 saptamani jumatate 5 minute de alergare continua. Cu piciorul drept usor flexat si controlat (inca nu puteam sa-l indrept complet), dar cu foarte mici dureri in doar 2 puncte. Stiam ca nu e rational sa plec in cursa, dar partea rationala a creierului meu fusese de mult oprita.

La ora 7:00, asezat in partea din spate a cozii de la start, porneam timid in alergare, in cea mai mare aventura sportiva si introspectiva a celor 36 de ani din viata mea.

1) San Vito di Cadore – Rifugio San Marco (9.5km, 928D+, 105D-). Nu o sa ma refer deloc la timpii propusi pentru ca nu sunt relevanti si se refera strict la o varianta a mea 100%, ceea ce clar nu a fost cazul. Cu toate aceastea, in cursa, eu m-am raportat partial mereu la acei timpi ideali si / sau pesimisti pentru a ma orienta mai bine unde ma situez in cursa. Cu toate aceastea, mereu am ascultat corpul si am incercat sa stau hidratat si bine alimentat. Ceea ce am si reusit. Primii 4km au fost intr-o urcare lina pe care am reusit sa o alerg intregral, chiar daca usurel si chiar daca eram depasit constant, nu m-am oprit nici macar o secunda si nici nu am dat-o in mers, decat acolo unde era absolut necesar. La prima urcare mai sustinuta am scos si betele si nu aveau sa mai fie inchise pana la final. Astfel, am adaugat 2 extensii la 3 membre sanatoase. Faptul ca am repetat foarte mult cu bete in toata perioade de pregatire, m-a ajutat enorm. Am ajuns in primul CP pe locul 655, fresh. Breathtaking views.

2) Rifugio San Marco – Passo Tre Croci (18.6km, 1556mD+, 1559D-). Detasat cea mai dificila portiune din traseu. Dupa cele 3-4min petrecute in CP (desi am incercat pe cat posibil sa eficientizez, timpul petrecut in check point, dureaza foarte mult pana umpli fkask-urile, pana prepari ISO, M160 sau 320, chiar daca le ai pe toate pe caprarii facute de acasa). Deh, aglomerat, dar asta a fost. A urmat o urcare extrem de tehnica si timp petrecut pe creasta pe la 2200. Fiind pe la coada, am petrecut aproape 30’ fara sa ma misc aproape deloc, la urcarea printre stanci, dar asigurata cu cabluri, dar din fericire, nu ma grabeam. M-am bucurat mult sa vad ca, cu foarte putine exceptii, lumea era extrem de civilizata si rabdatoare cu cei care poate se puteau misca mai repede pe acele portiuni, dar intotdeauna siguranta trebuie sa primeze. Am apreciat foarte mult grija organizatorilor pentru concurenti, salvamontii fiind prezenti in locurile foarte tehnice si expuse si gata sa ajute, fara sa judece pe nimeni. Imi va fi dor de lucrurile astea, pe langa altele. Dar sa revenim, dupa urcare, a urmat, evident si o portiune de coborare, la inceput mai lina, apoi din ce in ce mai tehnica, cu o portiune de coborare prin grohotis destul de abrupt, unde genunchii, dar si teama mea protestau vehement la ce le supuneam. Dupa primii 20km deja urcasem vreo 1800m si coborasem cam 1500. Cu toate astea, se pare ca reusisem sa tin cat de cat sub control, din tehnica, durerile si presiunea pe piciorul drept. Puneam mereu stangul in fata, inclusiv pe coborari, preluam majoritatea fortei in bete si piciorul stang, dreptul era mai mult de sprijin si pentru portiuni mai putin tehnice. Cumva, reusisem sa-mi creeze un sistem destul de eficient, chiar daca eram in continuare pe alocuri depasit, ma miscam decent. A urmat o alta urcare sustinuta, unde am reusit sa ma mut din nou mai in fata si nu am pierdut foarte multe locuri pana la Tre Croci. Am trecut pe 698. Aici am trecut si pe langa cativa romani aflati la sustinere si suport (Ivanescu Andrei, Alex Hasighi, Vlad Buda) si m-am bucurat mult sa vad fete familiare. M-au intrebat daca am nevoie de ceva si am zis doar apa. Doar eram cu dulapul de mancare si hidratare dupa mine. Mi-au spus ca arat bine. Desi imi era greu sa procesez, cumva si eu ma simteam bine, cu toate ca se instalase caldura si ramasesem partial fara apa, dupa cele aproape 4h petrecute pe aceasta portiune dificila pentru mine, spre final am dat de un rau si am mai umplut un flask si nu am pierdut niciun prilej de a imi umple sapca cu apa si apoi de a o pune pe cap, iar udarea bufului si tamponarea gatului fetei etc. erau la ordinea normalului. Da, chiar aratam bine. Imediat dupa CP, am decis sa intru in cursa, pe cat posibil. Mai ales ca stiam ca sunt asteptat la Rifugio Col Galina si nu imi permiteam sa intarzii, decat daca era absolut necesar.

3) Passo Tre Croci – Ospitale (9.9km, 350D+, 657D-). O urcare foarte sustinuta si abrupta la inceput. Am inceput sa prind destui concurenti. Genunchiul nu ma deranja mai deloc pe urcare asa ca mi-am permis sa imping putin. Privelisti ametitoare ma hraneau extra si dupa scurta vizita pe platou, iarasi bine peste 2000 am inceput coborarea usoara spre Ospitale, totul foarte alergabil si nu prea inclinat, am reusit sa ma misc binisor, chiar daca piciorul protesta deja putin. Protejam cat puteam cu betele si din tehnica + unguent cand era absolut necesar. Am ajuns in CP cu peste 50 de pozitii mai sus, pe 644 si dupa 7:22 de cursa pe 38km cu 2834D+ si 2321 D- Un timp care mi s-ar fi parut foarte incet (aveam maxim 6:50 pe proiectie si 5:45 ideal), dar asta doar daca eram 100%. Si astazi eram maxim 60%. Moralul era extrem de sus si tot atunci am decis sa mai apas putin pedala. Am intrat si iesit cat de repede s-a putut din CP, la fel cum am facut-o in toate. Cred ca am fost extrem de eficient la acest capitol. Unde ii vedeam pe multi ca se opresc sa-si linga ranile, mental, eu mi le imbratisam si mergeam mai departe. Mental eram bine, am inceput sa glumesc cu cei care aveau dispozitie pe traseu. Unii sufereau vizibil, ma tineam departe, stiu cum e, dar unde s-a putut, am incercat sa dau un vibe bun si sa ma hranesc, in acelasi timp din asta. Tot aici m-am reintalnit cu Vlad Jegan, un alt atlet TRA, de care ma despartisem pe prima urcare. I-am spus inca de atunci sa ne facem fiecare cursa, stiam ca si el e avariat ca si mine si am convenit ca e posibil sa ne incetinim unul pe celalalt. Am stat putin impreuna, dar eu deja eram pe push-push pescarus mode, atat cat puteam. Am ajuns in Ospitale pe 587. In-out lightning quick. I’m on a mission.

4) Ospitale – Malga Travenanzes (12.4km, 781D+, 286D-). Multe urcari, unele mai line, altele mai abrupte, deja patrundeam pe taramul 2000+ si nu prea mai aveam sa iesim pana la final, adica cam vreo 35km mai tarziu. Multe portiuni tehnice, cu pietre, greu de alergat, dar am tinut in continuare un ritm bun. In alergomersul meu tarat, deveneam eficient. Ajung in CP pe 558 extrem de motivat si montat.

5) Malga Travenanzes – Rifugio Col Galina (7.2km, 502D+, 430D-). Aici a fost o portiune din traseu pe care o stiam partial din filmulete dar si din plimbarile de zilele trecute. La peste 2200 am dat si de putina zapada, aerul era parca mai tare in partea asta, decat in alte locuri din cursa la aceeasi altitudine. Depaseam mult, dar deja eram pe traseu cu cei de la proba regina de 120, ce se aflau de mai mult timp decat noi in cursa, unii erau chiar (foarte) avariati. Imi parea rau pentru ei, dar cumva eram sigur ca eu n-as fi ajuns asa. Poate am fost prea arogant, dar asta simteam. O sa am ocazia sa aflu pe pielea mea cum se simte, pe viitor. In orice caz, intalnirea cu ei, m-a si incetinit pe anumite portiuni de single track pentru ca era dificil sa depasesesc. Apoi, pe coborare m-am intalnit cu alti 2 atleti TRA Valentinsi Vali (Team Valentin) ce pareau obositi, dar intr-un mood bun si aratau chiar ok si m-am bucurat pentru ei. Imi pare foarte rau ca n-am oprit sa facem o poza, desi am avut pornirea asta pentru o clipa, dar eu aveam misiunea mea, sa ma misc cat mai repede, sa protejez genunchiul si sa cuceresc pietrele, cum spunem, un fel de Lord of the Rings. Save the knee, save the world. Am trecut CP pe 528

6) Rifugio Col Gallina – Passo Giau (7.4km, 582D+, 393D-). Am plecat energizat si cu o noua portie de dulap dupa mine. Ajunsesem macar pe lumina si eram multumit ca m-am tinut cat de bine am putut de promisiune. Cineva depusese eforturi serioase sa ajunga acolo pentru mine si nu pot decat sa fiu recunoscator ca am langa mine asa ceva, mai mult am aflat ca e posibil sa primesc tratament similar si la Passo Giau, ceea ce s-a si intamplat. Noi urcari si coborari la peste 2000, peisaje de vis, nimic nou sub soare. Convenisem cu mine insumi ca de aici o sa imi permit sa ascult muzica, doar downloadasem sountrack-ul de la Fellowship of the Ring si the Return of the King) si se acordau atat de bine cu peisajul. CP pe 492, in urale de HAI ENESCU.

7) Passo Giau – Rifugio Croda da Lago (7.6km, 317D+, 513D-). Inca sus, am dat de poteci fara pietre pe coborare, am inceput sa dau drumul la picioare. Sub acordurile LOTR, mintea incepea sa fie prea ocupata si sa elibereze din controlul asupra genunchiului. Am decis sa profit la maxim de acest moment de slabiciune si sa mai lansez un atac. CP 477

8)Rifugio Croda da Lago – Cortina d’Ampezzo (9.4km, 147D+, 976D-). In Passo Giau vorbeam ca mai am o coborare moderata si un monstru. Asta urma pentru mine si mai ales pentru genunchiul meu. The long descent home. Finish in 15:53, pe locul 447, cu peste 200 locuri castigate de la primul CP si peste 250 de la cea mai slaba clasare din CP de la Tre Croci.

——————————————————————————————————

Take the lead!

No, man, you’re doing an amazing job!

Porinsem frontala la Croda di Lago. Imi fagaduisem ca voi lua cu mine 3 pietre simbolice de pe munte, care sa semnifice cele 3 running stones pe care le-am colectat virtual ce se adauga la colectie pentru a imi atinge obiectul final (intermediar ), intrarea in extragerea pentru UTMB si sper eu, chiar participarea la cea mai importanta cursa de ultra de trail din lume.

Din acel moment, am inceput sa alerg, mai mult decat imi permisesem pana atunci. Dupa cum spuneam, partea primitiva a mea preluase conducerea si acolo, in noapte, totul era o lupta pentru supravietuire. Am stat extrem de bine pe picioare si am inceput sa las greutate si pe dreptul, inca sustinut in bete si cu o foame incredibila, mancam din traseu si consumam concurenti, in timp ce priveam cumva toata scena din departare sau poate chiar pe un ecran imens. Actor si regizor in propriul film.

Intrarea in oras m-a activat si mai tare si am inceput sa apas pedala.

Am trecut linia de finish in urale si chiar am fost strigat de catre crainici. M-am simtit ca si cand as fi fost castigatorul cursei si intr-un fel doar al meu, am fost. Conform planului, am refulat.

Multumesc mult tuturor celor care m-au sustinut in aceasta calatorie si multumesc mai ales, Amaliei.

1) Am mancat Maurten Gel 100 (Combinat cu vreo 4 cu cafea). 2 pe ora (aproximativ). 1M160 la 2 ore, 1 Iso SiS la 2 ore (sau pe acolo) plus inca un M320 pe la inceput. Undeva la 80-85g carbs/h.

2) Am baut minim 0.5l pe ora, in unele ore chiar spre 1l. De multe ori ar fi intrat mai mult, dar pe alocuri nu am avut de unde sa fac plinul de apa

3) Am purtat Hoka Mafate Speed 4 si sosete Rockay Ignite (de la EchipMont) cu un gaiter de la Biaton Run si nu am schimbat nimic pe parcursul cursei. M-am ales doar cu o basica mica si o unghie ce nu prea o sa mai stea mult timp cu mine. Suspectez ca unghia e de la o piatra si nu de la pantof in sine

4)Recuperare la My Kinetic (Casiana si Istvan ) The True Heroes of the Story.

I’ll be back.

Articol scris de: Marius Enescu