RunningPedia

Intro…

Povestea mea cu Limone se înfiripa fără să îmi dau seama că 4 ani mai târziu voi ajunge la startul acestei curse. M-am apucat de alergat acum 4 ani și ceva, dar auzisem de câțiva sportivi din lumea alergării încă înainte de acel moment. Denisa Dragomir a fost unul dintre ei. Iar pentru mine a fost este și va fi cea mai bună sportivă, din lumea alergării din țară și nu numai.

De Limone și de skyrunning am auzit pentru prima dată în anul 2019, anul în care Denisa era încoronată regina acestui sport despre care nu știam foarte multe, dar de care eram îndrăgostită iremediabial.

În 2019, luna iulie, am început să alerg. Eram încă un om la număr într-o cursă caritabilă de asfalt. Ulterior încă o cursă și încă una și încă una… și la un moment dat, într-un moment de inconstiență atât a mea cât și a celor care m-au dus pentru prima dată să fac Creasta Pietrei Craiului, am ajuns să fac primul meu traseu tehnic deși singurele mele alergări erau pe asfalt, iar ritmul nu vă gândiți ca a fost unul ușor. Atunci a fost prima dată când m-am gândit că există posibilitatea să pot deschide această ‘’portiță’’.

Timpul a trecut, Universul ăsta are un mod deosebit de a atrage lucrurile, sau poate atragem ceea ce suntem. Alergarea pe munte era cu siguranță pasul pe care urma să îl fac, voiam să simt libertatea din plin, iar eu o găseam pe munte.

Firea mea competitivă nu avea să ierte nimic și curând au început să vină și accidentările, gleznele nu m-au iertat, mi-au amintit că în trecutul meu am avut accidentări pe care trebuie ca în prezentul meu să le previn și să le evit pe cât de mult posibil. După una dintre accidentări, am ajuns să lucrez cu Denisa.

Ziceam de Univers și de atragerea lucrurilor. De când am aflat de Denisa și skyrunning mi-am dorit să o cunosc, deși am văzut-o la diferite concursuri de alergare, nu am îndrăznit niciodată să o abordez pentru o poză sau să îi adresez vreun gând. Dar sunt de părere că atragem ceea ce suntem și oamenii care ni se potrivesc. De asemenea suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem în viață, iar eu aveam să fac alegeri care m-au dus, fără să îmi dau seama, către ea.

Nu mai știu exact cu ce am ‘’cucerit-o’’ pe Denisa atunci când m-am prezentat la ea după o ruptură parțială de ligament, cu faptul că eram o provocare pentru că era nevoie de foarte multă răbdare să mă recuperez ca apoi să construiesc sau cu șarmul meu. 😊) Cred că prima parte mai mult ca sigur.

Din prima i-am zis că îmi doresc să fac cursa de skyrace de la Lavaredo și așa a început aventura mea cu traseele tehnice. Ne-am antrenat (vorbesc la plural pentru că de atunci am tratat împreună lucrurile ca o echipă, o echipă în care am antrenat slăbiciuni, am antrenat puncte forte, am învățat din greșeli, pe unele le-am repetat, pe altele le-am eliminat de tot, ne-am împrietenit încât acum Denisa este la fel de importantă în viața mea precum familia și prietenii apropiați și continuăm să construim zilnic împreună) pentru prima cursă de sky, a urmat a 2a, a 3a și vor mai veni curse de sky, din când în când.

Deși inițial am cochetat cu gândul de a încerca curse de sky, Denisa mi-a arătat că mai pot crește puțin și pe partea de viteză și am deviat de la drumul ăsta, m-au furat cursele mai alergabile și circuitul UTMB.

După un sezon în care am atins parțial targetele personale și într-un moment în care am fost ‘’furată’’ de rezultatul de la X2 am întrebat-o pe Denisa cum ar fi să fiu la startul cursei de la Limone. Răspunsul ei pozitiv m-a împins la a mă înscrie și uite-mă la startul cursei.

Drumul până aici a fost lung, cu obstacole multiple, cu niște targete care acum 2 luni arătau diferit, dar viața mi-a arătat că alergarea este despre altceva, cel puțin la momentul acesta, dar bucuria de a mă afla aici nu poate fi umbrită de niciun timp/target care nu este momentan posibil.

Astăzi ne schimbăm gândirea, iar targetul acestei curse este să mă bucur de ce mi se întâmplă, pentru că este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le voi trăi.

Let’s dance in style, let’s dance for a while
Heaven can wait, we’re only watching the skies

Let us die young or let us live forever
We don’t have the power, but we never say never
Sitting in a sandpit, life is a short trip
The music’s for the sad men

Forever young
I want to be forever young
Do you really want to live forever?
Forever, and ever
Forever young

It’s so hard to get old without a cause
I don’t want to perish like a fading horse
Youth’s like diamonds in the sun
And diamonds are forever

So many adventures couldn’t happen today
So many songs we forgot to play
So many dreams swinging out of the blue
We’ll let ’em come true

Uneori uit de unde am început când am apelat prima dată la Denisa și unde am reușit să ajung datorită colaborării cu ea, uneori uit că am pornit de la a învăța să merg la a alerga pe unele dintre cele mai tehnice și mai grele trasee din lume. Uneori, dar în alte momente îmi amintesc și mă bucur și mă aliniez mental cu ce mi se întâmplă și îmi ies cursele.

Photo Credits: Limonextreme

Va urma….

Post Cursă

Au trecut deja 4 zile de când am terminat cu experiența cursei de la Limonextreme. Încă mă doare până și sufletul, mușchii parcă au niște ace care apasă chiar și când respir, mă doare când calc, mă doare până și când dorm… Azi am reușit să merg și la masaj, pe cât de nevoie aveam de el, pe atât de tare mi-ar fi plăcut să evit durerea. Ieri am dat prima alergare ușoară după cursă, s-a simțit și aia muscular, dar a vindecat sufletul. Și nu, nu mă plâng, pentru că oricât de tare ar durea, m-aș întoarce la nesfârșit la alergare, mai însetată ca niciodată, mai ambițioasă și mai pregătită, mental, de noi provocări.

Copyright: Marius Enescu

Trăiri din cursă…

Nu am emoții?! Ce vrea să fie și asta? Eu deobicei stau cu pulsul în gât și respir greu și mă pierd de o mie de ori în capul meu și îmi revin abia după km 6..

Am plecat de la cazare în alergare ușoară pe traseul de start, ba chiar am urmat traseul până în punctul în care avea să înceapă urcarea abruptă, ca apoi să mă întorc pe traseu până la start. Începea să se aglomereze, sportivii se încălzeau. Cred că a fost prima dată când am văzut atât de mulți alergători încălzindu-se înainte de cursă. Alergam eu acolo în legea mea și oriunde priveam, aveam în jur doar sportivi fit, unul și unul mai lucrat, nu părea să fie niciun ‘’rătăcit’’, iar asta avea să îmi dea de înțeles că voi avea competiție puternică. Dar oare eu eram suficient de puternică pentru ei?!

Aș fi vrut să mă așez mai în față, dar din păcate nu am reușit să mă strecor prea mult. Deși îmi propusesem să mă așez imediat după linia de Skymasters (să le numim elite, când de fapt sunt cei care au făcut 3 curse din circuitul de Sky anul acesta și automat s-au calificat în finală + Wild Cards, sau cei care aveau numere roșii), am plecat destul de în spate, iar pe traseu am recuperat destul de puține locuri.

În descrierea traseului se presupune că startul pleacă pe un fals plat, este mai mult fals decât plat, dar nu e nici chiar așa grav, m-am obișnuit cu sus-josul din curse. Primul segment al cursei ne-a dus prin Limone sul Garda, pe o zonă de asfalt, iar 2.2km mai târziu dăm de primul CP. Eu nu am oprit, aveam apă luată de la start.

Urma prima urcare serioasă, prima parte a verticalului, 3km cu aproximativ 840m diferență de nivel pozitivă. Mă simțeam bine, era prima dată când eram în coadă la un concurs, ritmul era susținut, iar eu mă simțeam extraordinar. Curând au început să forțeze și teribiliștii care nu aveau stare în coadă, să forțeze numai cât să îi vezi mai sus cum nu au făcut față ritmului și au cedat o potecă mai sus. Tot în coadă aud o discuție despre ce se întâmplă în față, în clasamentul masculin, Delorenzi avea o cursă bună, era primul, în schimb ce Merillas și Martinez erau pe 4 și pe 5. Mă simțeam în largul meu, oamenii aștia parcă erau nișa mea, știau și vorbeau despre alergare chiar și în curse, trebuie să recunosc că mi s-a umplut inima de fericire, eram în propriul meu Rai.

Copyrigth: FRANCESCO BERGAMASCHI PHIL GALE & EMMIE COLLINGE

Dacă am învățat ceva pe urcări de când alerg, e că mai bine păstrezi poziția pe care ai intrat în coadă, decât să forțezi și să riști să nu mai poți duce efortul. Bineînțeles că veți spune că abordarea asta va face să pierd timp, dar am învățat cum să scurtez din timpul ăla pierdut printr-o poziționare bună dinainte de a intra în coadă pe urcare. Deasemenea, nu sunt vreo talentată la urcări, așa că nu voi găsi nici mușchi și nici energie de nicăieri, care să mă ajute să fac un timp extrem de bun pe urcare. Cu niște bețe de alergare în cap sau în picioare, cu niște mușchi puțin mai obosiți, dar cu un moral bun, am ajuns la Larici, punct de hidratare.

Am fost ajutată de către voluntari să îmi umplu flaskul cu apă și să torn ceva apă și pe mine, iar în câteva secunde am ieșit din CP. Îmi amintesc că îmi era cald, dar urma o urcare prin pădure, ceea ce mă făcea să mă simt bine mental. Mă uit la ceas, conform estimărilor, ar fi trebuit să fie km 5.5, doar că mie îmi dadea pe ceas sub 5km, era încă drum luuuuuuung.

Urcarea a început, deși destul de susținută la început, știam că la un momentdat va deveni mai alergabilă, așa că nu am făcut decât să îmi continui călătoria. La km 7 era mai alergabil, aveam deja peste 1100m diferență de nivel pozitivă în picioare și era alergabil. Trec prin CP Mughera (km 8.4) ca și cum am aflat că puțin mai încolo ajung la magazinul Hoka unde sunt super reduceri de 75%. Eram bine, mă simțeam bine, aveam un timp bun.

M-au furat următorii 2km care au fost alergabili cu puține zone în care urcările erau extrem de abrupte, dar nimic foarte lung și greu. Unde am simțit nevoia să depășesc am cerut voie și am preluat ritmul. Nu a durat mult și au venit km cu urcări abrupte. Am trecut de jumătatea cursei cu peste 1600m diferență de nivel pozitivă în picioare, așteptam coborârea… dar parcă nu mai venea..

Era urgent să ajung în următorul punct de hidratare, mai aveam o singură gură de apă pe care am băut-o exact în momentul în care m-am întâlnit cu unul dintre susținătorii de pe traseu. Întreb dacă are apă sau unde este următorul punct de hidratare, pierdusem noțiunea timpului și spațiului, mă focusasem prea mult la a nu-mi scăpa cursa de sub control, dar parcă începea deja să scârțâie. Răspunsul a fost că în aproximativ 20min mai jos. M-am concentrat pe traseu, pentru că aveam nevoie de o gura de apă și trebuia să ajung la ea.

Nu vă gândiți că a fost ușoară coborârea aia de 20min, ba chiar deloc, a fost tehnică, dar nimic nu putea sta între mine și gura aia de apă de care aveam nevoie, așa că mi-am continuat traseul, ajung la CP  Bivio Cadrione și fac rost de apă.

Din ce îmi aminteam că am văzut pe descrierea traseului mai aveam foarte puțin din ‘’Golgota’’ și urma să ajung în Rai (coborâre), așa că moral eram bine, stăteam bine și cu timpul. Trec prin CP de la Vecia km 15.8 cum trec piloții de Formula 1 prin pit, repede, extrem de repede. CP-ul era aglomerat tare, o gașcă mare de băieți stăteau de povești. CP-ul era plasat exact înainte de a începe ceea ce părea a fi ultima urcare a cursei.

Încep să urc, dar parcă nu era chiar abrupt. Mă întâlnesc pe traseu cu o voluntară foarte prietenoasă pe care o întreb dacă asta este ultima urcare și îmi arată care este de fapt urcarea mea, ceea ce făceam eu atunci era doar încălzirea. Mental eram încă bine, chiar dacă era urcare, era ultima bucată, iar apoi coboram spre Paradis.

Tind să cred că a trecut mai repede decât mă așteptam, ceea ce era bine. Dar ce urma, nu era în scriptul meu. Coborârea nu era tocmai coborâre, ci mai degrabă un monstru tehnic, aproximativ 7km cu peste 1300m, dar cumva majoritatea diferenței strânsă pe aproximativ 5 dintre ei.

Copyright: PHIL GALE & MAURIZIO TORRI

Primul km mă așteptam să fie mai urât, dar trece al doilea, al 3lea , al 4lea, al 5lea… eram în agonie, potecă de tip single track, trebuia să urmăresc bine zonele în care să depășesc ca să nu îi incurc pe ceilalți. Pe coborârea aceea m-am tot întrecut cu 2 alergătoare, ambele cu număr roșu, știți fazele alea cu urmăririle în curbe la F1 când aproape se ating mașinile? Așa și noi, nici una nu ar fi renunțat. Iar ca să fie bine, în coborârea noastră, eu fiind înainte, la un momentdat se bagă un domn între mine și următoarea fată, el extrem de supărat pe o coborâre în care dacă nu eram atentă riscam să picăm destul de nașpa, alunecă și mă impinge și pe mine și glezna mea stângă se duce în lateral…

Aici este momentul în care cele două fete din spatele meu m-au întrecut, domnul vizibil nervos a trecut și el pentru câteva secunde în fața mea. Eu m-am ridicat, am călcat pe gleznă să văd cum se simte, nu îmi dădeam încă seama daca este grav sau nu, dar nu am mai rezistat să stau în aceeași zonă cu domnul foarte agitat, am trecut de el, am împins ritmul și mai tare ca să fac diferență între noi doi încât să nu îmi mai stea în ceafă și ajung într-un nou grup, o doamnă care alerga bine pe coborâre și în spatele ei un tânăr care se chinuia să o depășească.

Încă nu realizam dacă glezna se va umfla sau nu, dar știam că e momentul să trag de mine ca să închid cursa așa cum a fost să fie. Tânărul a depășit, eu nu am reușit să prind fereastra în același timp cu el așa că am mai rămas în spate pentru câteva clipe. La prima curbă reușesc să trec și eu și încerc să rămân cât de mult pot în spatele lui, avea un ritm bun, doar îmi doream pe cineva care să țină ritmul și eu doar să trag cu tot ce mai am.

Într-un final ajungem în oraș din nou, văd asfalt, văd voluntarii care ne îndrumau pe una dintre străduțele pe care eu umblasem. Intru pe ultima parte a cursei, după calculele mele ar fi trebuit să mai fie maxim 1km, dar de fapt a fost cu puțin mai mult. Încă îl aveam în vizor pe tânărul după care trăgeam, timpul pe care mi l-am dorit era departe de cel care îmi ieșea, durerea fizică și psihică se instalase dinainte ca glezna să mi se ducă, tot nu știam dacă va fi grav sau nu, voiam să se termine odată cursa.

Mă uit în spate pentru o secundă, nu eram urmărită, aș fi putut să respir… dar am tras ca să ajung la finish cu ultima fărâmă de… să o numim putere, terminam un monstru sau el pe mine?!

Ajunsă aproape de finalul cursei, pe ultimii 200m simt deja cum adrenalina se disipă, o văd pe Martina Valmasoi, pe semne că terminase de mult, era deja schimbată. Îmi zâmbește, mă aplaudă și mă încurajează. Îmi curge o lacrimă în colțul ochilor, era gata, nu știam dacă emoțiile mă năpădeau că o elită își luase timp să încurajeze masa de rând sau de bucurie că am reușit să termin cursa, cât de repede s-a putut pentru moment.

4:11:12 – este timpul care mă va urmări până la o următoare încercare…

De ce faci asta? De ce îți faci rău singură? De ce îți place să termini fiecare cursă scurgând și ultima picătură de putere?

În mod ideal mi-aș fi dorit 3:30, într-o zi proastă aș fi zis că 3:45-3:50 ies… dar nu am luat în calcul tehnicitatea traseului. M-a furat mental faptul că Limone este un orășel cu lac și că altitunea maximă este în jur de 1600m, automat în mintea mea am crezut că nu are cum să fie mai greu decât X2 de exemplu. Am făcut cea mai bună urcare a mea de până acum, iar de asta sunt mândră, pe coborâre a mers cum s-a putut în condițiile date. Recunosc că experiența de pe coborâre m-a costat puțin, m-a făcut să continui mai rezervată după ce glezna mi s-a dus într-o parte, dar eram deja pierdută în mintea mea pentru că nu reușeam nicicum să mă mișc mai ok.

Alerg pentru că asta știu să fac, alerg pentru că am alergat de mic copil (sub diverse forme), alerg pentru că doar atunci sunt eu, alerg pentru că îmi doresc să inspir și alerg pentru că sunt inspirată de alții.

Alerg pentru că azi nu este ziua aceea în care nu mai pot să alerg….

Către unde data viitoare?

Alergător cu jumătate de normă