“It is tempting to quit striving toward a goal when you have neither the time, the resources, the support, the means, nor perhaps the confidence in talent to reach the level of standing you wish to reach. But these are not reasons to quit. Move forward anyway. Try your best. Put what little you do have into accomplishing what you can, because along the way you may attain a portion of what you feel is lacking. And owning a portion of a dream is better than owning no dream at all. Never give up.”
― Richelle E. Goodrich, Slaying Dragons: Quotes, Poetry, & a few Short Stories for Every Day of the Year
Scuzați-mi citatul în engleză, dar povestea cred că se poate reflecta în el. Povestea mea, povestea ta, povestea tuturor celora care cred în ei și în imensitatea visurilor lor.
Cei care mă aveți pe Facebook îmi știți ”isprava” sau cel puțin mici frânturi din ea, cei care nu, urmează să descoperiți că viața m-a dus (si o înscriere făcută la începutul anului, încă dinainte de Lavaredo) tocmai în La Palma ( una dintre insulițele Spaniei, care s-a format în urma erupției vulcanice).
Ca deobicei am plecat puțin mai devreme, de data aceasta nu pentru recunoașterea traseului, ci pentru a mă acomoda cât de cât cu 25 de grade la amiaza… căldură mare, mon cher! În momentul în care în România era luna octombrie ( a 2a parte a lunii), iar vremea de plajă era deja apusă.
După 3 zboruri și 2 autobuze reușesc să ajung în La Palma și mai exact la cazarea din Los Llanos ( aproape de finishul cursei, la 2km mai exact). M-am instalat și am recuperat cu somnul în prima seară.
A 2a zi la amiază am ieșit și la prima alergare de recunoaștere, voiam să văd cum e temperatura la amiază și să mă obișnuiesc puțin cu împrejurimile. În cei aproape 7km de alergare ușoară am început să ”fur” și ceva coroane, mare mi-a fost mirarea..
Nu aș putea să vă descriu cât de superb este totul, de la oras, la zona de port, urcarea spre start (Roque de Los Muchachos), vulcanul căruia îi place să mai arunce câte un pic de lava (a erupt anul trecut și se zice ca o erupție urâtă ar mai putea avea loc peste 50 de ani), diverse tipuri de vegetație, diverse tipuri de rocă, tehnicitatea traseelor și bananierii, absolut totul este parcă dintr-o altă lume.
Așa… De ce mă aflu aici?! Păi de când m-au apucat pe mine nebuniile cu alergarea și am tot descoperit diverse circuite de alergare montană din lume, tot găsesc diverse curse pe care le combin cu câte un concediu. Anul asta am reușit să fac 2 astfel de isprave, prima a fost Cortina Skyrace, iar a 2a este Transvulcania.
Cursa de semimaraton de la Transvulcania este atipică pentru ce putem întâlni în Romania. Nu avem cursa de 28k unde majoritatea sunt coborâri, s-a pornit de la peste 2500m într-o dimineata cu aproximativ 5-7 grade, s-a ajuns la nivelul mării ca apoi să se urce la nivelul orasului (aproximativ 400m). Nu mai vorbesc de tipurile de roci, tehnicitatea traseului si faptul ca la amiaza sunt deja 25 de grade…
Zona de start este unică, absolut superbă, nu am reușit să surprind mai nimic din frumusetea zonei, decât un răsărit din busul de transfer (primul în La Palma și cel mai superb văzut de mine vreodată), și niște norișori. Startul este din zona Roque de Los Muchachos unde se află și Observatorul Astrofizic, decorul arată ca în filmele alea în care se merge pe Marte, dar cu un pic mai multă piatră. Inginerului din mine i s-a umplut sufletul. Ajunsă la start, datorită faptului că eram în top 15 am avut ”tratament preferential” aka m-au trimis direct la poarta de verificare echipament, fără să mai stau la rând. Unde am și aflat că pentru mine nu erau chiar toate chestiile din kit obligatorii.
Am început încălzirea și m-am pregatit de plecare. Deși printre favoriți, am preferat să îmi încep cursa din rândul al 4lea, s-au înghesuit alții. Începe melodia de start “Back in Black”, mă inundă o grămadă de trăiri, îmi dau câteva lacrimi, mă gândesc cât a crescut “copilul Amalia” și unde i-au ajuns pașii.. Câțiva ochi m-au observat, am dat repede să îmi șterg lacrimile, mi-am pregătit ceasul și începe numărătoarea tres…dos…uno… Și s-a plecat.
Cursa este una majoritară pe coborâre, începe cu o coborâre de vreo 3k pe asfalt, au fost cei mai frumoși, am alergat printre “oglinzile” de la observator, cu marea de nori în față și cu ”găleata vulcanului” (un fel de rapa abrupta ca în Crai așa ) pe o parte. După 3k lucrurile încep să se schimbe considerabil, schimbăm peisajul și terenul, plus că începe urcarea. Terenul se transformă inițial într-un teren nisipos peste care ai piatră măruntă, aluneca dar încă era alergabil. Ulterior terenul și peisajul semăna cu traseele noastre toamna, sol acoperit cu frunze, trebuia să fiu din ce în ce mai atentă, nu știam ce se poate ascunde. Iar când ajung la urcarea pe care eu speram să o alerg, văd că am sperat degeaba.. Nu neapărat înclinația pantei, cât terenul, îi încurca inclusiv pe primii să alerge ( până la km 7 am stat cu ochii pe primii, îi vedeam destul de aproape, iar aici mă refer inclusiv la primul băiat). La terenul cu nisip, pietricele, se mai adaugă niște bolovani destul de înalți, care te obligau să ridici piciorul extrem de sus, iar dacă încercai să alergi, riscai să îti fuga piciorul cand il puneai înapoi pe sol. Aici am schimbat strategia pe power hike.
După urcare am ajuns în CP, aici mi-au umplut sufletul, se striga când am ajuns “viene la favorita numero once” (nu cred că am scris corect în spaniolă, nici nu mă chinui să caut cu Google Translate), mă așteptau aștia ca pe o campioana sau cum m-au mai strigat ”campeona”, “princesa”.
După urcarea aia, am crezut că mă bucur de coborâre din nou, dar părea din ce în ce mai grea coborârea și îmi amintesc că pe hartă era destul de mare înclinația. Găsesc o pancardă și arunc un ochi, mai erau 6.9k până începe coborârea spre Portul de la Tazacorte ( punctul în care începe cea mai nasoală coborâre). M-am montat imediat și am tot coborât, cu cât coboram mai mult cu atât îmi simțeam picioarele mai grele, inițial am hotărât să încetinesc un pic, dar psihicul începuse să se joace cu mine. La momentul respectiv nu m-am panicat, m-am ținut ocupată cu luatul gelurilor, m-am gândit la oamenii dragi sufletului meu, aș fi cântat la un momentdat, dar am zis să nu îi surzesc pe cei din jur. Mai trecea câte cineva pe lângă mine și îmi vorbea repede în spaniolă, iar la un momentdat după ce terminau de povestit le ziceam că înteleg engleză.
Mă simțeam din ce în ce mai terminată fizic… Și ajung la “monstrul” coborârii, o serpentina foarte abruptă (vreo -500m in 3k), ca să întelegeți cât de abruptă este, au plase puse în cazul în care se cade, iar terenul la fel de neprietenos, piatră, care mai și alunecă pe porțiuni, deși uscățică… Aici a fost porțiunea unde am vrut să renunț. Psihicul meu se blocase, nu puteam să discut deloc cu el să mă asculte. M-am oprit vreo 15-20sec și mă gândeam să scot tel și să dau un mesaj, apoi m-am gândit că nu este o idee bună, risc să abandonez dacă scot tel și am renuntat la ideea asta. Mă mai gândesc odată la persoanele dragi și decid să cobor, mergând inițial, că și dacă renunț, nu mă “culege” nimeni de acolo, tot trebuie să cobor singură.
Continui să merg și la un momentdat parcă vor mușchii din nou să coopereze cu mine. Trecusem deja de gândul de a renunța, știam că urmează urcarea și schimb mușchii, eram deja mai bine din toate punctele de vedere.
In port, era una dintre porțile intermediare, ajunsă acolo, lumea ovaționa, primirea mi-a dat și mai multă forță, mi se zicea din lateral că arăt bine și să continui să trag, baieți frumușei la piepturile goale îmi strigau “andale mi reigna”, nu puteam să renunț acum. Pe coborârea aia nasoala am schimbat 2 vorbe cu un băiat spaniol, care suferea și el ca și mine de mușchi mai puțin antrenați, dar el reușise să se monteze mai bine decât mine și să coboare, după ce am ieșit cu un flask de apă, un pahar de cola de sub “tunelul” de apa prin care se trecea la ieșirea din CP, îl reîntâlnesc. Râdem împreună că dacă mai stau mult în curspă învăț să și vorbesc spaniola și continuăm plimbarea alergată pe nisipul de pe plajă.
Se termină nisipul simplu și continuăm pe același teren specific zonei, de combinație cu nisip + pietricele + bolovani, și se strigă din nou către mine “andale campeona, estas en el nueve lugar”. Și singura chestie care mi-a ieșit pe gura a fost “what?!”. Atunci aud din nou “top 10”, iar tipul de langă mine începe să îmi traducă ce se zicea de pe margine. Îi explic că am înteles și că de fapt eram uimită. Îi zic că asta este momentul în care ar fi bine să îmi țină ritmul că eu păstrez locul. Râdem amândoi și el încearcă să alerge, eu încă o mai dădeam mers.
Ajungem la urcarea finală, ca și distantă, elevație și chiar formă aș asemăna-o cu o Tâmpa, dar ușurel diferită, că totuși se mergea printre bananieri, plus ca erau serpentine usor mai înclinate și bruște, dar mai largi, puteai depăși dacă îți doreai/puteai. După ce am început urcarea am intrat pe modul de power hike, unul chiar mai constant decât credeam că pot duce, eram hotărâtă să păstrez poziția cu orice pret. Am rămas singură, băiatul nu mai putea ține ritmul și ne-am luat la revedere.
Pe urcare mă prinde și Alin care era la maraton, schimbăm 2 vorbe și pleacă înaintea mea. Ajung la asfalt într-un final, lumea ovationa, din toate direcțiile îmi auzeam că stau foarte bine în clasament. Pe asfalt, ultimul km și putin a fost descătușare, bucurie, plânsete, ovaționări. Am auzit din nou toate urările de mai sus, plus “vamos Rumenia” și aici m-a bușit plânsul. Nu sunt eu vreo patriotă convinsă, dar momentul acela m-a atins profund. Am șters lacrimile și am trecut finishul cu zâmbetul pe buze, am făcut-o și pe asta, un top 10 într-o cursa by UTMB World Series, una grea, deosebită, în care stările emoționale și fizice m-au făcut și mai puternică. Este abia inceputul!
Și așa s-a dus și a 2a mea cursă target pe 2022. Sunt mândră de mine și de cum a ieșit, un loc 9 la Transvulcania semi este pentru mine ca și cum aș fi trecut prima linia de sosire.
Mulțumesc tuturor celor care mi-ați trimis gânduri bune și m-ați urmărit! Mă bucur că nu m-am dezamăgit în primul rând pe mine și sper că nici pe voi!
Iar mulțumiri speciale merg către o persoană care a avut și are mai multă încredere în potențialul meu decât am eu și ține să îmi amintească aproape zilnic asta! Între timp cred că am 2 astfel de persoane în viața mea și este absolut superb să ai sprijin atunci când în mintea ta nu se aliniază planetele.
Cursa m-a învățat că trebuie să mă țin și mai aproape de sală, sunt mușchi care se pot antrena mai mult. Am învățat că mă pot monta și în momentele extrem de dificile pentru moral (am motive de care să mă leg și de care voi ține cu orice preț să le păstrez cu mine atunci când moralul vrea să mă învingă). Sufletul mi-e încă un copil când e vorba de sport și am de gând să îl păstrez cât mai mult așa, inclusiv să îl las să se piardă în emoții și trăiri când simte nevoia. După cursă, m-am așezat pe niște scări și am plâns, emoțiile m-au copleșit, eram singură la mii de km distanță și reușisem cea mai mare realizare a mea de până acum.
Nu voi avea cuvinte suficiente de mulțumire pentru tot Universul care a adunat toate coincidențele posibile care au dus ca eu să ajung aici și nici pentru toate planetele care s-au aliniat în ultima vreme. Cursa, La Palma și toti oamenii faini din jurul meu care m-au susținut au contribuit la această realizare a mea.
La Palma a trimis acasă o Amalie mai romantică, mai luptătoare și mai plină de viata!
RunningPedia 