RunningPedia

Poate nu mi-am trăit copilăria cum mi-aș fi dorit, dar era exact ceea ce aveam nevoie în dezvoltarea mea ca om. Poate aș fi fost sportiv astăzi, sau poate nu. Poate aș fi fost fericită, sau poate nu. Sunt o grămadă de incertitudini în jurul poveștii mele de viață nescrise. Tot ce știu e că dacă nu s-a întâmplat într-un anumit mod, nu trebuia să se întâmple. Nu știu unde voi putea duce pasiunea asta pentru sport, dar știu că ea mă face un om mai fericit.

Photo Credits: Sportograf

De cele mai multe ori nu vedem munca din spatele rezultatelor. Chiar și un rezultat mai puțin bun poate avea în spate ore întregi de muncă, de frustrare, de bucurii și de momente în care poate deși ar fi trebuit să renunți, nu ai făcut asta. Sunt omul care cred în muncă mai mult decât în talent, poate și pentru că acesta îmi lipsește, sau poate și datorită diverselor modele pe care le-am văzut și le văd în care talentul a fost risipit doar pentru că nu s-a înțeles că talentul fără muncă nu face decât să limiteze succesul.

Am crezut încă de la începutul ciclului de antrenament că pot face o cursa bună la Transvulcania, mereu m-am gândit la ce stare de bine și de liniște îmi da această insula magică.

Trebuie să recunosc că deși îmi doresc să câștig odată în viață asta oricare dintre probele concursului, acest vis este departe de a fi vreodată realizabil. Nu e că și cum m-aș bate vreodată singură aici, mereu voi alerga alături de cele mai bune din lume, iar eu nu voi fi niciodată cea mai bună, nici vârsta și nici potențialul nu mă ajută să devin asta. Dincolo de acest gând, știu că sunt una dintre ele, iar asta este suficient pentru mine.

Începutul anului nu avea să aibă un traseu bine definit. Nici extragerea de la Lavaredo și nici cea de la UTMB nu a fost cu noroc. Probabil Universul avea alte planuri pentru mine, unele cu care nu eram neapărat de acord, dar nu aveam încotro.

Încă dinainte de a mă înscrie la extragerea de la Lavaredo, mă tot gândeam cum aș putea face că să ajung și la Trasvulcania și la Lavaredo și la UTMB. Zile de concediu mai sunt, dar cheltuiala avea să fie una mare, dar nici că aș fi putut alege să merg doar la una dintre ele sau maxim două. Dar a ales altcineva pentru mine, nu a fost să fie.

Anul acesta nu pare anul extragerilor și nici a lucrurilor făcute la întâmplare. Anul acesta trebuie să muncesc pentru tot ce îmi doresc (nu că până acum au venit ușor), este anul în care simt că baza sportivă devine din ce în ce mai vizibilă.

Știți poveștile alea cu #newyear #newme? Anul acesta nu m-am mai gândit la asta, doar am continuat treaba începută în 2023. Trecerea în noul an s-a întâmplat de la sine și fără să mă gândesc prea mult la asta. Începutul de an m-a găsit încă obosită după cursa de ultra din 1 decembrie, oboseală a lovit cu întârziere, cum mă și așteptam și m-a urmat încă vreo 2 săptămâni după începutul anului.

După ce am decis că Transvulcania este prima cursă target a anului 2024 (împreună cu antrenoarea mea, doar sub îndrumarea și cu acceptul acesteia, am făcut destule prostii din care am realizat că ce zice/crede ea e sfânt) am început și ciclul de antrenament cu foarte multă viteză. Cei care ați mai citit din poveștile mele știți că am făcut deja două curse de plat.

Am lucrat mult la viteză pe semimaraton, am trecut și prin mâna experților în testare cardiometabolica. Mulțumesc Alex Diaconu că m-ai trezit la realitate și mi-ai arătat că limitările erau doar în capul meu. După două testări la Unstoppable și lucrat la a regla viteză, am trecut la antrenamentele specifice de trail, unde Denisa m-a muncit de mi-au ieșit pe ochi și tot nu m-a scutit de viteză. Dar când e vorba de antrenamente, vorbiți cu Denisa. 😀

Am pornit la drumul ciclului de antrenament cu gândul: ’’eu merg să câștig Transvulcania’’ și asta m-a împins de la spate în momentele în care nu au mers antrenamentele, sau cele în care am avut imunitatea scăzută din cauza intervențiilor dentare prin care am trecut.

Ulterior aveam să mă întorc cu picioarele pe Pământ și să realizez că nu tot ce zboară se mănâncă și că nu sunt acolo, targetul avea să se transforme în top 10 și în ’’o cursa în care la final să zic că am dat ce aveam mai bun în ziua respectivă’’.

Cu 10 zile înainte de cursă aveam să răcesc sau să ia un virus care se aseamănă destul de mult cu o răceală. Am dus ultima săptămâna înainte de cursă cu nasul înfundat și cu HRV-ul praf, iar cea mai mare provocare a fost să găsesc ceva cu care să mă tratez și să nu mă dopez… Ceai, lămâie, ghimbir și niște panadol… a trecut mai greu, dar ziua cursei m-a găsit aptă.

Când gașca Brașov Runners mi s-a alăturat în dimineața penultimului Long Run.

De-al lungul celor 4 luni jumătate de antrenament viața a continuat ca atare cu job full time, cu viață personală, diverse situații care nu au ajutat întotdeauna. Nu trăiesc din alergare, dar respir prin ea. În tot acest timp am avut alături cei mai faini oameni, grupul de alergare Brașov Runners, oamenii care au fost cu mine la un long run dimineață la ora 6, m-au încurajat și consolat atunci când diverse guri au aruncat cu noroi în mine și alături de care am crescut ca om și alergător cu fiecare alergare. Iar pe această cale vreau să le mulțumesc! Sunteți o parte deosebită din viață mea.

Într-un moment în care  din punct de vedere moral nu stăteam foarte strălucit, am primit un telefon de la Bogdan Crețu care observând că sunt fan Hoka s-a gândit să vorbească cu cei de la Hoka Runners România să facem o colaborare. Astfel mi s-au mai adăugat niște adidași la colecția de alergare și totodată a fost și un boost moral la timpul potrivit. Mulțumesc, Bogdan! Muțumesc, Infinity Run! Mulțumesc, Hoka Runners România! A contat mai mult decât se poate vedea din exterior.

Fiecare gest mărunt, fiecare vorba, fiecare sfat primit de-al lungul procesului de antrenament a condus la reușită din ziua cursei.

Ajunsă la startul primului meu maraton montan aveam să realizez ce mă așteaptă în realitate. Era prima dată când mă “întâlneam” cu această distanță și într-o cursa ataaaaat de tehnică și la nivel înalt de competitivitate. Aș putea spune că am mai alergat distanța asta, cele 2 ediții de la Cluj EcoRun aveau să îmi fie sprijin moral în nouă experiență. Aș fi putut zice că tehnic am mai făcut, Limonextreme mi-e martor, la fel și Transvulcania media maraton. Cunoșteam coborârea, știam și ultima bucată de 4km de urcare. Aveam toate indiciile că va fi ok. Dar Amalia, nu ai combinat niciodată toate aceste aspecte într-un singur traseu, cum vei face asta?

Photo Credits: Sportograf – Start Transvulcania Maraton 2024 Fotogenică?! Eu nu. 🤣

Am blocat orice gând și m-am așezat la rând să mi se verifice kitul obligatoriu. Aveam să plec în a 4a repriză de start, nu voi avea cu cine trage, va trebui să îmi fac un plan în care să țin eu ritmul și să mă concentrez pe planul de acasă. Realizez cât de mult mă dezavantajează să plec în startul asta, nu am primele fete în vizor, nici Bogdan nu este aici că să trag după el pe urcare…

După un incident legat de kitul obligatoriu mă așez la start, nu am nici cea mai mică idee dacă am emoții atât de mari încât sunt complesită sau nu am deloc. Pulsul în repaus este 115, e clar, dar nu am timp să mă concentrez pe asta. Plec împreună cu 3-4 băieți care par să țină un ritm ok, mă uit la puls, crește puțin, dar nu o ia razna. Îmi amintesc ce m-a instruit Denisa și țin ritmul lor, dar sunt atentă să nu ajung la km 4 epuizată încă înainte să înceapă urcarea.

Nu știu când au trecut primii km, am fost prea ocupată să urmez planul de acasă. Ajung în primul CP, scot cele 2 flaskuri, voluntarii mi le umplu instant cu apă încât mă scot de acolo în maxim 15sec, mă simțeam că în opririle de F1 de la pit stop.  Îmi dau seama că nu îmi pusesem praful de la Maurten în unul dintre flaskuri și pe începutul urcării încep să îl torn, o parte în flask, o parte pe lângă… mă amuz în capul meu, Amalia pe care o știu eu s-ar fi enervat, asta de azi era liniștită, împăcată cu orice “obstacol” îi iese în cale. 

Mi-am băgat flaskul plin de Maurten 320 și pe interior și pe exterior, îmi șterg mâna stânga de tricou și încep să împing pe urcare, am început să alerg. Cât de bine se simte alergarea asta în urcare! Ce ați făcut cu Amalia? De când aleargă ea pe urcări? Mintea mea era absolut uimită de ce poate face corpul, la fel și pulsul, eram împăcată eu cu mine și cu corpul meu, lucrăm împreună, știam că va fi o cursa bună.

Photo Credit: Transvulcania

Aveam deja frontala stinsă, se crapă de zi, alergam pe muchie și încercăm să nu privesc prea mult în jur, dar măreția și frumusețea mă furau, alergam deasupra norilor și mă “țineam de mâna” cu lumina care arată exact precum culorile de pe șorțul pe care îl purtăm… oare este răsărit sau apus? Ambele au aceleași culori aici, absolut superb peisajul, soare, nori, vulcani…

Eram în fruntea grupului cu care am plecat, până la primul CP îi ajunsesem pe cei plecați cu al 3lea grup (cu 10min înaintea mea), iar pe urcare am început să prind inclusiv din primele 2 grupuri (plecați cu 20min, respectiv, 30min înaintea mea). Poziționarea în grupuri nu a fost deloc logică și ne-a dezavantajat pe unii dintre noi. Pe mine m-au costat 30min în plus prin soare, am fost nevoită să îmi fac loc pe urcare în destul de multe porțiuni sau să aștept în coadă, poate chiar un top 10… dar nu voi ști niciodată cum ar fi fost dacă aș fi plecat cu grupul potrivit nivelului meu. Din ce am putut observa, în primele grupuri au plecat elitele invitate de ei și palmeros (localnicii de pe insulă). Restul am fost puși după noroc. Deși s-a cerut la înscriere punctajul ITRA, nu s-a ținut cont de el, știu pe cineva cu index de 700 plecat din grupul de după mine.

Cred că mai am aproximativ 2km și ajung în CPul unde mă așteaptau Marius și Corina, trebuie să turez motorul, parcă s-a mai încălzit puțin, mai ales că zona de pădure s-a terminat și alerg sub razele calde ale soarelui. Din spatele meu văd că mă ajunge Deiana care plecase cu 10min în urma mea… alerg cu ea în spatele meu pentru o vreme, apoi mă depășește și încerc să nu trag mai tare decât pot, știam că nu e smart încă să încerc asta, oricum ea este din liga superioară încă. Aveam în față mea doar 2 fete plecate după mine, una îmi era în vizor și mi-a fost tot timpul de când m-a întrecut. Îi vine rândul pe coborâre, nu mă agit mai tare decât e nevoie. Până acum m-am încadrat în estimările mele inițiale, e momentul să mă întâlnesc cu echipa în CP.

Cobor spre CPul din Pico de la Cruz (asta după ce am în picioare deja 20km cu 1200m), Marius îmi zice că au uitat de cola, dar îmi da din CP dacă încă vreau. Aveam nevoie doar de geluri și prafuri, cele 2 flaskuri cu lichide și am hotărât să iau bandana de la ei. În bandana încerc să pun niște gheață, dar nu prea am reușit să fac mare lucru cu ea, eram prea grăbită să fiu mai smart, așa că am plecat, cu bandana ușor umedă (de la gheață pe care am încercat să o pun în ea). Lucruri mai puțin cunoscute: aveau să umble de nebuni să îmi caute ceva ce am cerut în CP, Corina rămânea pentru prima dată singură cu un Marius agitat (Marius intră trup, suflet și trăiri în mod de lupta atunci când este nevoie să fie echipa de support). Corina, pentru cei care nu o știu, este prietenă mea cea mai bună, tot ea este și omul cu care/datorită căreia m-am apucat de alergat în 2019. Ea m-a ținut de mânuța la prima mea cursa de alergare, iar de dată această era pentru prima dată în echipa de suport a unei curse (nu orice cursa, Transvulcania, primul meu maraton montan).

Photo Credits: Sportograf

Știam urcarea dintre Pico de la Cruz și Roque de los Muchachos, o făcusem în marțea dinaintea cursei, în locul antrenamentului de repetări în pantă. Aveam pe ea 41:52 (tras ușor susținut) aproximativ 4,6km cu 400m. Odată cu ieșirea din CP am început să mă simt că “woman on a mission”. Aveam de gând să scot măcar la fel sau poate cu câteva secunde mai puțin. Era momentul să îmi pun mușchii de urcare la muncă. Chiar și așa, nu am avut timp să mă concentrez pe ceas, căldură și vibeul din jurul meu m-au tras până sus. Am ajuns la altitudinea de 2426m (cel mai înalt punct al cursei) întrecând tot ce întâlneam în cale, în uralele celora care erau pe traseu, pe piatră care parcă era mai grea de parcurs în micile zone în coborâre, pe pantutele șerpuite în urcare. Wait… am ajuns în CP? S-a terminat urcarea? Cum e posibil să mă fi simțit atât de bine pe toată porțiunea de urcare a cursei? În CP am intrat din nou că în pit stop, 2 voluntari mi-au umplut cele 2 flaskuri, unul chiar mi-a preparat Maurten 320ul. M-au întrebat dacă mă mai pot ajuta cu ceva și m-au împins afară din CP. A naibii experiență!? Cine ar fi crezut că e posibil așa ceva? Acasă nu văd des oameni care să înțeleagă importanta ajutorului în CP în momentul în care sunt voluntari în curse de alergare.

Nu îmi aleg cursele de alergare doar de dragul de a mai face o cursa, mereu caut să aibă ceva aparte. În 2022 aveam să descopăr Transvulcania by UTMB și să îmi atragă atenția o proba în mod deosebit, cea de semimaraton. O cursa care avea 28km dintre care aproximativ 24km în coborâre. O coborâre pe care aveam să o trăiesc pe pielea mea, cea mai tehnică pe care o trăisem, atât că și raport de diferența de nivel pe km, cât și că teren. Povestea cursei din 2022 poate fi citită aici.

Știam că urmează să dau față din nou cu cea mai brutală coborâre. Aș spune eu că poate una dintre cele mai tehnice din lume, atât că teren cât și ca drop. Spre deosebire de acum 2 ani, prima parte a ei este diferită. Alerg, alerg, alerg și realizez că nu mai ajung odată în punctul în care să îmi devină familiar. Cred că aproximativ 3-4km din traseu îmi erau necunoscuți. Mintea mea deja începea să își pună semne de întrebare. Oare totuși e alt traseu deși sunt aceleași puncte de CP? Oare va deveni vreodată familiar? Oare am uitat eu cum arată? Nu îmi stă în fire să nu îmi amintesc traseele, chiar și dacă le parcurg o singură dată. Am o memorie fotografică extrem de bună, la fel și atenția la detalii (mai ales când sunt interesată de subiect), era imposibil să nu îmi amintesc.

Photo Credits: Sportograf

Ușor, ușor începe traseul să semene cu ce știam eu, am stat destul de singură pe traseu, din când în când mai prindeam pe câte cineva din urmă, depășeam și iar rămâneam singură. Cred că mai aveam în jur de 10km când sunt prinsă din urmă de 2 băieți care aveau un ritm susținut, dar totodată îi auzeam cum vorbeau între ei destul de relaxați. Stau o perioadă în ritmul meu, ducem câteva minute bune împreună, când îi aud cum încep să se plângă de căldură și ei (eu deja începeam să simt soarele și plecarea întârziată) și de faptul că au plecat în ultima tură.

Se decid să preia conducerea și să limiteze pe cât de mult posibil timpul petrecut prin soare. Le fac loc și decid să trag și eu după ei, cât va fi posibil. Traseul devenea și mai tehnic, cu și mai multă piatră vulcanică pe porțiuni mari și cu drop care pe alocuri se simțea că o cădere bruscă… într-un moment de neatenție a celui care preluase conducerea grupului de 3, ne trezim că este nevoie să ne oprim. El cade destul de urat, în cădere se taie sub genunchi de puteai să îi vezi gaură până la os… ne oprim, salvamontul era extrem de aproape de noi (50-100m), reacționează instant cum au fost chemați, iar după ce au preluat cazul ceilalți 2 ne-am continuat cursa.

Trebuie să recunosc că incidentul m-a scos din ritm și m-a făcut să continui ușor mai precaută, nici mușchii nu mai cooperau cu mine încât să mă simt în totalitate sigură pe mine, dar nu aveam să renunț. Ajung la Torre del Time, știam că de aici mai am exact verticalul făcut de Marius, dar în coborâre, aproximativ 1200m în 7,6km. Știam că primii km sunt extrem de tehnici, mai ales din punct de vedere teren, am plecat din CP cu apă, am decis să nu mai fac încă un Maurten 320, ci să mă alimentez doar cu geluri. Era prea cald că să mai risc doar cu Maurten praf, simțeam nevoia de apă, iar Iso-ul se terminase și nu îmi luasem o pastilă de rezervă. Misiunea mea era să cobor cât mai repede, să petrec cât mai puțîn timp prin soare și să recuperez cât de mult pot din cele 10min dintre mine și tipa pe care o zărisem din nou în față mea. V-o amintiți pe una dintre cele 2 fete plecate după mine care m-au întrecut? Ei bine, după ce ajunsesem să o pierd din vedere în urmă incidentului cu băieții, acum am prins-o în CP. Era momentul să reiau conducerea și să recuperez diferența dintre noi două. Zis și făcut, am împins coborârea încât la un momentdat nu o mai zăream când întorceam capul.

Ajung în zona cu Mirador El Time, valul de oameni mă întâmpină, știam că este ultima strigare și ajung în port. Terenul era mai bun, pe alocuri asfalt, asta avea să mă ajute să cobor fără prea mult efort. Mușchi îmi erau deja obosiți, însă mintea îmi era limpede. Mă uit pentru ultima dată la ceas, văd că nu am posibilitatea să termin în 5:30, dar că voi fi aproape de acest timp, schimb fața ceasului din cea care îmi arată ritmul pe km în cea cu ora, nu voiam să mă mai uit la el, era ultima strigare, era momentul doar să mă bucur de ce mi se întâmplă.

Photo Credit: Transvulcania – Poza nu este cu mine, dar voiam să vă arat cât de superbă și tehnică este coborârea. Nu toată coborârea arată așa, dar sunt porțiuni mare de acest gen.

Mă bucur de ce trăiesc, cobor alergând (acum 2 ani mă chinuiam să îmi mișc picioarele în mers pe segmentul respectiv), mă întâlnesc cu Marius aproape de finalul cursei, mă încuraja. Eu eram nemaipomenit de fericită, ajungeam ACASĂ. Ultima sută de metri mă găsește trecând linia de finish printre oamenii aflați la terasele din Puerto de Tazacorte. O văd pe Corina care mă filma și strigă, văd poartă și o trec cu sufletul încărcat de fericire.

I did my best on that day, sunt împăcată cu mine! Nu îmi plac cursele ușoare, nici ca traseu, nici din punct de vedere competiție. Întotdeauna mi-a plăcut să mă întrec cu cei mai buni, întotdeauna o voi face, cu riscul că moralul meu să fie tarat prin noroi și sfâșiat în două. Muncă și răbdarea te vor ajută să treci munții, la propriu. Uneori când sunt supărată pe mine că nu îmi ies cursele (ceea ce se întâmplă rar atâta timp cât nu forțez să întru în prea multe sau sunt extrem de sinceră cu ce pot în momentul ei) mă întreb de ce nu am stat la o cursa mai ușoară în care să fi prins sigur podium, că să îmi umflu egoul? Dar îmi amintesc că în viață asta eu îmi doresc să mă iau de mâna cu cei mai buni, nu să fiu cea mai bună dintre cei slabi. Unii mă vor numi competitivă, alții mă vor huli că nu am un caracter potrivit. Dar îmi trăiesc ei viață? Muncesc ei pentru mine și visurile mele? Răspunsul este NU. Nu trebuie să îmi pese de părerile mai puțin avizate. Mi-am asumat de mult această poziționare.

Photo Credits: Sportograf – Am trăit cea mai faină experiență.

Mulțumesc pentru antrenamente, sfaturi, răbdare și prietenie, Denisa! Dacă nu ne găseam în 2020, nu știu dacă mai alergam astăzi. 😀

Mulțumesc sustinatorului meu de acasă! Omul care îmi suportă și toanele atunci când îmi ies cursele, dar mai ales toanele când nu îmi ies antrenamentele. Love u și mulțumesc pentru tot!

Mulțumesc tuturor pentru gândurile voastre bune dinainte și de după cursa!

Până la o viitoare aventură în alergare,

Alergător cu jumătate de normă