RunningPedia

Gustul.

Gustul iti inunda pur si simplu gura. Acel gust puternic de metal si forta care te strange ca un cleste de gat, acea presiune exceptionala care-ti apasa pe cutia toracica si impiedica aerul sa ajunga la plamani.

Asta simteai, dar nu asta te-a trezit.

————————————————————————–

Grupul compact de 20, poate 30 de adolescenti ce se ingramadea la linia de start in acea zi mohorata, umeda si cu un iz puternic de toamna. Anotimpul care anunta trecerea. Sfarsitul unui capitol si inceputul altuia. Intotdeuna lucrurile noi incep, pentru ca altele se termina. Ciclicitatea, timpul.

Visuri, idealuri, dorinte, obligatii, siguranta, fiecare din acel grup se afla acolo pentru ceva.

Linistea dinainte de start. Atat de pura si dura in acelasi timp. Momentul plecarii, fara nicio avertizare. Usurinta primelor 30 de secunde. Acele momente in care totul parea atat de simplu. Credeai ca te vei putea tine de acel pluton cu usurinta. Nici macar nu-ti dadeai seama de ce ti-a fost teama inainte sa inceapa. Atat de usor, atat de simplu, totul pluteste in jurul tau si tot ce trebuie sa faci e sa te lasi purtat.

Era un drum asfaltat ce continua dupa portile de la Academia de Politie unde te lasase tatal tau, drum ce mergea tot in fata multe sute de metri, pana cand undeva pe partea dreapta se arata o pista de pamant. Prima data ti-a atras atentia un panou ce se vedea in departare. Dupa calculele tale, cam acolo vei fi depasit primii 200m.

Totul a disparut intr-o clipa. Imediat dupa panou, ai inceput sa pierzi teren. Nu erai sigur daca cei din fata ta accelerau, mentiuneau ritmul sau pur si simplu tu incetineai, scufundantu-te din ce in ce mai adanc in neputinta ta. O privire rapida in spate: poate 5 persoane ce pareau sa dea urme premature de suferinta chiar mai mari decat tine. In fata ta o persoana si mult in fata grupul compact de vreo zece flacai ce evident aveau de ce sa se afle acolo, azi. Liderii ii pierdusem deja undeva in zare. 400m

Ai citit despre asta foarte mult de atunci. Sunt momente pe care pur si simplu creierul le blocheza, refuza sa si le aminteasca pentru ca pur si simplu durerea fizica e mult prea mare. Oricat ai incercat intre timp, bucata aia intre 400 si 600 e mereu pierduta pe acea pista de pamant. Ca si cand cineva ar fi intrat in creierul tau si ti-ar fi scos cu mana acea amintire ca sa curme suferinta, un soi de protectie.

De ce fac asta? Eu nu mi-am dorit niciodata sa fiu aici. Nu e o viata pe care mi-o doresc, nu mi se potriveste. Nu stiu sigur ce vreau, dar cu siguranta nu asta. As putea sa ma opresc acum si aici si sa termin naibii o data cu toata suferinta asta inutila. E atat de usor. Ma uit in drepta, panoul si langa el, foarte mult spatiu gol, pare ca ma asteapta, ma invita, ma atrage. Zic un STOP si pana aici. Asta a fost tot.

Am trecut deja de inceputul ultimei ture, sa mai fie poate 300, 350m. Ordinea flacailor pe traseu s-a pastrat, desi diferenta dintre noi pare ca s-a marit. Tipul din fata mea isi marise putin distanta de mine si dupa aprecierea mea se afla poate la 10-15m in fata.

Nu, nu-mi doresc sa fiu aici, dar nu ma voi putea ierta niciodata daca ma opresc. Un lucru e cert. Stiu ce nu sunt si nu vreau sa fiu. Un om care renunta.

————————————————————————–

Gustul.

Acum clar am intrat pe ultimii 300m. Aerul nu-mi mai ajunge de mult timp. Sunt complet sufocat, dar cumva, ceva se schimba. Ca si cand m-ar impinge din spate, o forta nevazuta.

Metru cu metru, pas cu pas, micsorez diferenta fata de tipul din fata. De acum pot sa-l disting bine. E blond, are parul scurt de tot, periuta (ha, nu se compara cu pleata mea in vant), un tricou albastru, pantaloni albi, tenesi in picioare si gafaie mai rau ca mine. Accelerez.

800m. Intram in utima curba. E atat de aproape incat incep sa-l simt. Plutonul se aproprie deja de finish, din nou indoielile pun stapanire pe mine, dar din nou forta ma impinge din spate. Inainte de ultima turnanta sunt langa el sau el e langa mine. Se uita in dreapta, nu intelege. Eu accelerez furibund. Ma doare tot, simt ca o sa cedez fizic acolo, dar cumva gasesc placere in asta. Paradoxal, chiar sadic. Nu inteleg. Accelerez in continuare. Deja e in urma mea. I-am citit in privire. Nu mai are nimic, nu are cu ce sa raspunda, dar eu in continuare accelerez. Reusesc sa recunosc 2-3 fete cunocute intre baietii care se afla dupa linia de finish ce deja au terminat cursa. Ii vad, ii aud. Accelerez. Forta ma impinge.

Trec linia de finish. O voce absolut seaca si impersonala spune.

TREI : PATRUZECI SI…

MA CLATIN.

Trăit, suferit și așternut de către Marius Enescu