RunningPedia

E foarte mult de interiorizat.

Duminica am alergat prima mea cursa dupa aproape 1 an. (fara sa pun la socoteala @Transvulcania Vertical, care desi un efort maximal, nu a fost ceva pentru care sa ma pregatesc).

Nu m-am simtit neaparat ideal in zilele dinainte de Ciucas X3, venind dupa o perioada de incarcare (din antrenamente) mai mare decat de obicei, ma simteam destul de slabit si parca ma incercau niste dureri vechi si noi.

Dar pentru că trust the process (si discutand cateva scenarii cu Radu), parca am inceput sa ma simt mai bine Sambata, in ziua premergatoare cursei.

Nu mi s-a aliniat nicio planeta pentru aceasta cursa. Ma simteam rau la stomac, din cauza unor greseli auto provocate cu o zi inainte, parca aveam un punct sensibil la piciorul drept pe care-l simteam la incalzire, dar ca si in ziua precedenta cred ca momentul care a facut un declic in mintea mea, a fost la ultima lansata din timpul incalzirii. Impingand cu sete in asfalt ma simteam din nou alergator si parca cu fiecare aterizare, disparea orice urma de indoiala, precum si de disconfort. Ca si cand n-ar fi fost nimic niciodata si pentru un moment, am simtit ca totul a fost de fapt in mintea mea.

Dupa incalzire, cu 3 minute inainte de start m-am asezat intre oameni. Mi-am facut loc prin multime rapid si cu tupeu si m-am dus direct in spatele primilor.

La ora 10 plecam. In sfarsit eram prezent, in acel moment, in acea clipa. Inecat in propria-mi bucurie. Ca sunt acolo, ca am parcurs un drum pe care majoritatea l-ar refuza, pentru ca l-ar considera imposibil sau nenecesar. Pentru mine, doar o rutina zilnica, care nu trebuie sa se termine vreodata.

Am plecat irational de tare, dar blocat in propria-mi putință, un moment din care eram hotarat sa nu ies sau macar in care sa raman, pentru cat va fi posibil.

Lasand ceasul setat pe harta traseului, aveam sa-mi blochez complet orice pornire de a ma raporta la indicatori utili, dar si limitativi, precum ritm, puls, timp ș.a.m.d.

Am tinut efortul pana dupa iesirea de pe asfalt constant si la fel si in padure. Pe urcarea catre stâna Zaganu am continuat jocul de glezne. Depaseam incontinuu. Ajungeam o persoana, dupa cativa pasi, depaseam. Fara sa fiu suprins, doar 2 fete, bine pregatite, pareau capabile sa tina un ritm constant. Baietii parca stau mai prost la pacing. 😊 Am profitat de situatie si am tinut putin ritmul lor. Dupa cateva minute m-am departat pentru ca incepusera sa faca power hike, iar eu inca nu eram pregatit sa renunt.

Un nou moment, un nou loc vechi. Ramas iarasi singur, dupa sfarsitul primei urcari. Curba la stanga, in fata un grup de cativa baieti ceva mai departe, cârdul in spatele meu la cel putin 100m.

Eram din nou acasa, acolo unde-mi place mie cel mai mult. În no man’s land.

Cu muzica in casti, pe care periodic o si fredonam (i.e. tipam), bucuros ca un copil scapat de acasa, cu un ritm nesustenabil, am inceput sa bag surges. Ceea ce pare ca incepuse sa-i deruteze cumva pe baietii din fata mea, pentru ca se tot uitau speriati in spate, pesemne ca le era teama sa nu fie depasiti. Nu va preocupati, baieti, primii au deja avans de vreo 5 minute. 😅

Am continuat urcarea, fara sa slabesc efortul nici macar o clipa. Dupa Zaganu % de inclinare a pantei m-a obligat in sfarsit sa trec la power hike si, cu mici excepții, am tinut-o asa pana la sfarsitul urcarii.

Portiunea tehnica (pentru mine) si trecerea de lanturi m-a gasit la fel de terifiat ca oricand (sau poate o idee mai putin) si cu multa intelegere din parea concurentei din spatele meu, pe care am costat-o macar 10 secunde (probabil mai mult).

O sa ma revansez, sunt sigur. Viata are un mod de a ne oferi ocazii sa intoarcem favorul, iar mie nu mi-a placut niciodata sa am datorii.

Apoi urma coborarea. Timid, am inceput sa alerg pe ea. Si apoi cu si mai multa incredere, si putin cate putin, a inceput sa para natural. La Cabana Ciucas a fost prima data cand m-a interesat pe ce timp eram. 1:46 și eram deja plecat din CP, si cu urcarea aproape complet terminata. De aici, cu mici exceptii, doar coborare. Stiam ca daca nu se va intampla ceva absolut tragic voi reusi sa termin cursa in 2:45 sau mai bine.

Prima coborâre (tehnic a 2a a cursei), pleaca destul de abrupt pe un drum accesibil și auto, fiind întărit și cu mai multe dale de ciment. Moartea pasiunii pentru articulații. De asemenea, tot drumul arăta ca si cand ar fi fost măturat, parcă mult mai neprietenos decât mi-a părut la recunoastere sau poate pur și simplu eram eu mai obosit, plus că aveam un ritm cu siguranță mai alert și nici nu aveam o bere la bord 🤣😜. Deși mi-aș fi dorit să mă pot duce mai repede, am realizat după că de fapt am zburat. Atât cât mi s-au putut întinde aripile. Surprinzător, nu am fost întrecut decat de maxim 1-2 concurenți.

Părăsirea drumului abrupt se face după aproape 2km de “distractie” cu trecerea peste pârâul Berii (huh, the irony), de unde mai sunt cateva urcari scurte, urmate de coborari, ca-n niște pâlnii. Eu ma simt in continuare bine si pot sa alerg aproape fiecare urcare. Realizez ca de la cabana fusesem putin plecat si ma detasasem de moment. Ma reancorez in prezent si incep sa ma hranesc din nou propria-mi putinta. Aproape ca se simte finalul.

Dupa ultimul CP la Silva, urmeaza si ultima coborare, apoi fals plat. Hotarat sa previn orice posibila crampa, iau un shot de magne b6 si incep sa dau și mai mult drumul la picioare. La un ritm inca confortabil, dar totusi sustinut. Nicio urma de durere articulara. Totul functioneaza extrem de bine. Pare logic, dar pentru mine n-are niciun sens. Se zice ca cei care se antreneaza si se pregatesc temeinic se pun automat pe o cale a succesului. Eu sunt atat de invatat sa ma antrenez si sa nu-mi iasa nimic, incat acum, ca ma loveste succesul in fata, imi e dificil sa-l recunosc.

Totusi, tot ce trebuie e doar sa “keep my shit together”, inca o mica coborare accidentata si voi reusi in sfarsit sa sparg acest tipar in care m-am adancit singur.

50 de minute dupa CP-ul de la Cabana Ciucaș, vedeam linia de sosire si desi ma luptasem cu niste crampe ce incepeau sa apara pe fals plat (asa patesti cand lasi frana de mana pe ultima coborare abrupta si duci pulsul in 185, adica maxim), alergam cu 3:20 pe mie, absolut relaxat, fara sa tradez nicio clipa ce se ascundea dupa imaginea mea. Cred ca am pierdut maxim 4 minute pe coborare raportat la proiectia de timp pe care am calculat-o ulterior, de la vf. Gropsoarele pana in Cheia. Pentru mine? E ca si cand as fi castigat 30 de minute. Nu am facut niciodata o coborare mai buna.

Prima mea cursa dupa aproape 1 an. As vrea sa zic ca ma bucur sa-l las in urma, dar tot ce am invatat in acest timp este ca drumul pe care am pornit nu are si nu trebuie sa aiba sfarsit. Nu exista o alta solutie.

Ieri (i.e. Duminică) mi-am permis pentru cateva momente sa fiu cuprins de emotie si sa ma mandresc cu mine insumi.

Nu sunt un model pentru nimeni si nici nu-mi doresc sa fiu, dar nu voi renunta niciodata in a fi ceea ce cred ca sunt.  Pentru mine nu e nimic extraordinar. Sunt doar pasi ordinari, pe care ii fac si de care am nevoie.

La fel cum am nevoie sa beau apa sau sa mananc. E singura cale.

Nu as fi ajuns pana aici fara Radu (Team Run), care efectiv m-a cules de pe jos (cel puțin dpdv sportiv, medical) si fara My Kinetic (Victor si echipa) si mai ales fara sustinerea de acasa, pentru care sunt poate cel mai recunoscator.

8/9/2024. Ciucas x3, doar al doilea semimaraton de alergare montană dintodeauna, skyrace-urile nu se pun (da, stiu, si eu sunt la fel de surprins).

21.28km cu 1267D+ (dar mai ales D-), as per personal data.

2:37:50, Loc 42/573 finishers. Cea mai buna cursă de trail reușită de mine, ever, incluzând aici cursele făcute înainte de cele 2 operații.

Consum mediu de ~80g carbs/h, ~2l de apa, ~600mg sodiu/h, 2 shot-uri de Magne/B6, plus potasiu, calciu etc. la pachet cu gelurile si prafurile Precision / Maurten / GU.

Un traseu superb, alergabil, pentru cei bine pregătiți și provocator pentru cei mai la inceput de drum, dar accesibil oricui are o condițite fizică bună și este obișnuit cu muntele.

p.s. un mare mulțumesc acelui alergator necunoscut, care m-a depasit pe ultima coborare abrupta și care mi-a inapoiat ochelarii de soare, ce-mi părăsiseră creștetul capului în timp ce țopăiam și gesticulam la puls 185 cu Linkin Park în căști. 🤩🥰

p.p.s. dacă cauti o comunitate relaxată si prietenosă de alergare in orașul de sub Tâmpa, te asteptam in fiecare Miercuri la o aleargare alături de Brașov Runners. Urmareste event-urile noastre pe Facebook.