RunningPedia

“We all have bad days and bad workouts, when running gets ugly, when split times seem slow, when you wonder why you started. It will pass.” —Hal Higdon

“You are truly your own hero in running. It is up to you to have the responsibility and self–discipline to get the job done.” – Adam Goucher

Citatele de mai sus transpun exact sentimentele prin care am trecut înainte și în timpul cursei de la Predeal. M-am gândit că nu este o poveste pe care să o aștern pe hârtie(virtuală), dar după 2-3 antrenamente legate care au ieșit cât de cât decent, parcă mi-a mai trecut supărarea pe mine.

Photo Credits: Predeal Forest Run 2024

Cursa în care am plecat cu frâna de mână trasă, dar am crezut că reușesc să îmi păcălesc corpul(că doar o mai făcusem odată anul ăsta).

Trebuie să recunosc că sunt bună la teorie, dar când vine vorba de practică, mai am și eu scăpări.

4 zile înainte de cursă…

Părea că deși mi-am dat tot interesul să nu iau răceala de la Marius, nu avea să fie… exact în ziua în care am decis să nu mai iau pastile de răceală ca să fiu sigură că nu există nicio urmă de ajutor extern în corp în ziua cursei, avea să înceapă să se instaleze febra. Am încercat să o dreg cu vitamina C și alte suplimente pentru imunitate, dar avea să fie târziu. Curând se instala și durerea în gât, am fost nevoită să renunț la un antrenament, ca apoi să scap de febră cu 2 zile înainte de cursă. Nu eram aptă să intru în cursă, trebuia să stau frumos acasă.

Apoi am stat și am gândit la rece, m-am întrebat de ce am nevoie de cursă și de ce nu pot să o trec cu vederea deloc. Recunosc că după ce m-am trezit fără febră chiar am prins aripi și am crezut că e posibilă o minune. Minunea ar fi fost o cursă în care să mă simt în control cap-coadă, fără ca să mă gândesc o secundă de ce mi-a trebuit să intru în joc.

Ziua cursei

Îmi tot făcusem planul de nutriție, îmi estimasem timpii fie că am sau nu controlul cursei, nu eram fizic 100%, dar eram mai bine decât luni-marți… Am ajuns la start, am făcut încălzirea, poze, etc.. aveam să intru în horă și să încep să joc.

A mers cursa, până nu a mai mers…

Nu aveam să pornesc cursa din prima linie, dar nici unde mă poziționasem eu nu îmi era locul. După doar câțiva pași aproape să mă împiedic de cei care au plecat prea tare și au murit după nici 100m. Nici eu nu mă mai învăț minte, iar ei nici atât. Depășesc fără să trag de mine, îmi doream o poziționare corectă când aveam să intrăm pe potecile în care depășirea nu era posibilă sau pe care consumul de energie avea să fie prea mare. Trebuie să recunosc că nu îmi amintesc prea multe legat de traseu, doar frânturi. Nu îmi stă în fire să nu cartografiez traseul, am o memorie vizuală extrem de bună, doar că atunci era clar că nu eram deloc în apele mele.

Îmi amintesc cum m-a prins Mircea pe asfaltul de la început și mi-a zis că am plecat în forță, am schimbat 2-3 fraze și nu mai știu unde a dispărut. Bogdan a trecut pe lângă mine, avea o stare fizică bună, pe semne că avea să ducă o cursă bună la 32K. Am coborât cu Andreea printr-o pădure cu rădăcini, apoi ea a plecat să își vadă de cursa în care era. Apoi m-au prins din urmă Aifer și Umberto care aveau chef de vorbă, după o vreme mi-am amintit că ei sunt în altă cursă și e posibil să ajung să trag mult prea tare de mine, așa că i-am îndrumat să se ducă la bârfă în fața mea. 🤣 Iar la km 8 mă ajunge Mihaela și preia prima poziție a podiumului feminin. Acolo încă aveam situația sub control(dacă pot spune că am avut-o vreodată în cursa asta). Situația sub control însemna că nu sufeream grav încă, eram în timpii estimați și mai aveam energie și motivație.

Aveam să ajung pe vârf, terminasem lichidele, avea să intre numai bine gura aia de apă pe care o primeam acolo. Cobor la cabană, traseul asta îmi era atât de cunoscut, am făcut coborârea aia de atâtea ori până acum, nu mă pot sătura de zona aia de piatră, îmi umple sufletul, păcat că e scurtă.

Photo Credits: Predeal Forest Run 2024

La cabană îmi reîncarc lichidele și mă pregătesc că urmează să cobor. De aici cumva mi s-a rupt filmul și nu știu de ce. După momentul petrecut în CP a fost greu să repornesc, nu vă gândiți că am stat mult, doar cât să îmi pun apă. Cobor încercând să trag de mine, să împing ritmul și îmi alunecă mijlocul adidasului stâng pe o zonă cu pietre mărunte. Până să reacționez cumva, eram deja pe jos, cu zgârieturi de la șold până în zona laterală a gambei. Primul gând a fost ‘’oare sunt bine, pot continua?’’.  Mi-am dat seamă că mă simt amețită, musculatura era caldă, încă nu îmi dădeam seama dacă e posibil să fiu nevoită să renunț, așa că am continuat. Acela era punctul în care până și estimările mele de worst-case scenario au luat-o pe arătură, se punea problema ca să termin antrenamentul, aveam nevoie de acest efort, nu puteam renunța încă. Vreau nu vreau e nevoie să fac din nou urcarea la cabană ca să am o diferență de nivel cât de cât acceptabilă pentru antrenamentul din ziua respectivă.

Pare că nu se instalează dureri suplimentare după căzătură, dar nici nu mă pot opri încât să mă răcesc, împing așa cum merge la deal… Tot dau pe traseu de oameni, nu mai știu care sunt în cursă și care nu, sufeream.. Care era motivul suferinței, ce mă durea? Sufletul! Nu îmi dădeam seama ce doare, unde doare. Mă simțeam o bubă mare de 1.72 și 62kg.

Într-un final termin urcarea, iar ce e curios, parcă nu a ieșit atât de proastă cum mă așteptam. Ajung în CP, îmi reîncarc flaskurile și în mintea mea încă era gândul de a renunța. Mă uit la ceas și realizez că nu am atins încă 2000m de urcare, asta însemna că nu prea am voie să îmi bag picioarele și să cobor direct în Timișul de Jos. Așa că mă adun și hotărăsc să continui, chinul meu nu se termină aici, plec să termin cursa, până să ajungă să mă termine ea pe mine.

Plec din CP alergând, am ținut-o așa o vreme. Îmi amintesc că am dat la un momentdat de o iarbă mai înaltă. Îmi amintea de un alt concurs care avea bălării mai înalte decât mine. Râd în sinea mea și îmi zic ‘’hai Amalia, că astea-s pistol cu apă’’. La un momentdat am simțit că parcă sunt mai bine, dar nu cred că eram, doar mă obișnuisem cu durerea. Durere?! Poate e mult zis durere, că muscular nu durea nimic, respirator nici acolo… dar știți momentul ăla agonizant a unui covid?! Ala de se instalează și te ia și cu dureri de nu mai știi ce și unde simți?! Parcă ăla era, dar nu se simțea continuu.

Luasem cu mine nutriția pentru cursă, eram mândră, mă organizasem pe ore, le prinsesem cu scoci și le însemnasem cu ora în care trebuiesc luate ca sa nu mai fiu nevoită să îmi amintesc pe unde le-am pus. Am băgat tot ce am avut planificat, pe semne că dacă nu alergam decât foarte încet, aveam timp să și bag ca sparta. Dar oare aveam nevoie de atâția carbs? Cu siguranță nu. Dar măcar testam dacă explodez. Nu mai gândeam deloc logic, mă pierdusem de mult, asta era doar o Amalia care părea atât de începătoare încât îmi dădeam seama ce greșeam și tot continuam. Nu puteam să mă înțeleg cu mine de nicio culoare, simțeam că nu am energie, băgam geluri ca sparta și tot nimic. Acum privind dinafara situației și detașată este amuzant, atunci pe moment nu era deloc.

Photo Credits: Predeal Forest Run 2024

Trecând prin CPul de la Muchia Susaiului realizez că mai am încă vreo 8km până la finalul cursei. Mai vorbesc încă odată cu mine și decid să trag cu tot ce am, cât de tare pot, chiar cu riscul să leșin pe traseu. La starea în care mă aflam nu era nevoie de foarte mult să leșin pe acolo, dar nu aveam să mai renunț atunci. Am început să fac power hike pe urcări, să alerg absolut tot ce este coborâre sau plat. Ajung la Pârtia Cocoșului, iar de acolo știu că aproape pot mirosi finalul, dar nu chiar. Cabana Gârbova, îmi era cunoscută, fusesem cu Marius acolo la prima lui drumeție după a 2a operație, mă leg de amintirea aia și mă bucur de coborâre pe forestier printre copaci.

Photo Credits: Predeal Forest Run 2024

Simt că e pârtia foarte aproape, asta anunța și finalul. Pe asta pot să o cobor controlat, dar la un ritm bun. Mă uit de sus, din vârful ei, nu văd poarta de finish, dar aud sunetele. Plec ca și cum atunci a început cursa pentru mine, în mintea mea mă gândeam că a fost o zi grea la birou, dar am doborât-o eu pe ea și nu ea pe mine. Dreapta, stânga…. Aproape 6h, dintre care 4 au fost agonie…

Photo Credits: Predeal Forest Run 2024

A mai trecut ceva timp, s-a mai șters puțin din frustrarea pe mine. Esența poveștii este că nu trebuia să mă încăpățânez să fiu acolo, să iau startul cursei și să mă pun în situația de a mă băga și mai tare în oboseală. Corpul meu nu era unde trebuie, mintea mea nici ea. Nu sunt kamikaze, nu mă arunc de nebună cu capul înainte(cel puțin nu când e vorba de alergare), nu îmi place să sufăr(atipic unui alergător), dar probabil trebuia să trec prin asta ca să mai învăț câte una alta despre mine. Nu mă judecați rău, dar mai ales nu mă compătimiți, mi-am făcut-o cu mâna mea și am tras conform cu fapta.

Mulțumiri tuturor pentru încurajări, organizare și ajutor în CPs! 🙏

Mulțumesc grupului Brașov Runners pentru companie! ❤️

Mulțumesc pentru antrenamente, Denisa! 4 years and counting.. 💙

Mulțumesc Bogdan(InfinityRun) și HokaRunnersRomania! 🎩 Am purtat cu mândrie tricoul Hoka pe podium. 🙏

Mulțumesc băieților mei că m-au ”scăpat de acasă” ca să îmi fac de cap de ziua mea! Love u, boys. ❤️ u 2 the 🌕 & 🔙.

Până la cursa viitoare, hai înapoi la treabă! Ne vedem pe poteci! 🏃‍♀️