RunningPedia

Prolog.

E sufocant. Asta a fost primul gand care m-a palit la doar cateva sute de metri alergati prin minunatul Vondelpark. Ceea ce ma asteptam sa fie cea mai frumoasa parte din traseu (cam km 3-4 la dus, respectiv 39-40 la intors), ma cam speria acum la inceput. Pe langa vantul ce se anunta destul de puternic (urma sa urce spre 30km/h, cu rafale de pana la 50 spre final), mai aveam acum inca un dusman pe care incepusem in sfarsit sa-l recunosc, umididatea. Sufocanta.

Dar la naiba am reusit sa ma aduc pana aici. M-am calit cu dala si cu ciocanul. Aproape la propriu. Disciplina, dedicare, de multe ori disperare, resemnare, toate acele zile in care am vrut sa renunt la a ma mai imagina vreodata la startul unei curse de alergare, cu atat mai putin la una de maraton.

Sunt pregatit pentru orice. Indiferent de obstacol, de lovitura, sunt pregatit sa incasez si cu fiecare provocare noua, voi descoperi noi resurse.

Azi fantana e plina. Si orice s-ar intampla, voi ramane in picioare.

Inainte!

Pregatesc maratonul asta inca din Decembrie 2023.

Cel putin mental, pentru ca real, am putut reincepe sa alerg timid abia in Martie 2024.

A fost ca o carja de care m-am sprijinit dupa cele 2 artoscopii la meniscurile interne din Oct/Dec (detalii aici), atunci cand voiam sa renunt. Probabil ca ar fi fost varianta normala pe care ar fi trebuit sa o aleg dupa cele 2 interventii. Pare destul de neproductiv sa te intorci la alergare dupa ce ti-ai distrus genunchii, doar ca pt mine acest lucru nu era acceptabil. Desi am mai multe imagini despre propria-mi persoana, mai multe palarii si sunt sunt mult mai mult decat alergare, ramane una dintre identitatile mele principale.

Au fost atatea zile in care recuperarea a mers prost, saptamani intregi in care parea ca stagnez, multe frustrari, anxietate, cand ma gandeam ca ma astepta o viata intreaga in care trebuie sa am grija la fiecare pas, ca sa nu-mi fac rau… E nasol sa traiesti cu atatea dubii, scenarii, dar care e alternativa? Niciuna, cel putin niciuna pe care eu sa o pot accepta si cu care sa fiu impacat. Si realist, e mult mai oportun sa fii fit si puternic muscular dupa niste operatii, decat sa ramai sedentar.

Macar acum sunt convins ca am oamenii potriviti alaturi de mine. M-am dezis de falsi profeti, chiar daca m-a costat atat de scump, dar poate ca a fost o etapa necesara in povestea mea.

Inainte!

Planul de acasa, desenat de coach Radu era clar: progesiv. La fiecare 5km, plecare pe la 5:20, sosire pe la 4:30. Un plan extrem de greu de executat, chiar daca la Calarasi iesise aproape extrem de bine, vorbim totusi de un maraton, distanta e dubla, plus o complexitate in plus, vremea.

Colac peste pupaza, Marti simteam ca ma ia o raceala. Miercuri se agravase si deja bagam pastile. Din fericire fara febra, doar cu muci si ceva oboseala, desi avusesem grija, vitamine, tot. Probabil o data cu taperul, corpul s-a relaxat si si-a scos armura, lasand astfel microbul sa se activeze. Vineri parea ca e apogeul, dar de fapt a fost Sambata, o zi in care m-am simtit foarte slabit. Ajunsi la Amsterdam si iesind la shakeout run ma resimteam si corpul imi trimitea multe mesaje de neecoperare. M-am stresat destul de tare si am fost foarte uracios Sambata. Simteam ca-mi sunt prea multe lucruri potrivnice. Somn prost, cam toata saptamana. Mult stres si la munca, parca explodasera toate, in cel mai prost moment.

Dar totusi, ciclul asta de antrenament, desi atipic (nu am avut nicio alergare de plat de peste 28km, dar au fost multe combouri bune), mersese mult mai bine decat as fi putut spera cu doar cateva luni inainte. Ma simtisesem de multe ori intr-o pace profunda, linistit si cu mult calm, cu o acceptare ce nu ma caracterizeaza neaparat, asupra situatiei, asupra maratonului, asupra vietii.

Lucruri similare mi se intamplasera si in 2022, doar ca atunci veneau pe seama antrenamentelor lungi care iesisera bine si pe alocuri foarte bine. Acum era diferit.

Desi nu-mi place sa ma vad ca o persoana de tipul: toate imi sunt potrivnice, dar eu razbesc, cumva asta era situatia in care ma gaseam.

Racit, speriat, nervos, frustrat, cu mai putin de 20h inaintea cursei pentru care ma pregatisem un an intreg. Efectiv simteam ca mi se naruie visul. Prea multe sacrificii pentru atat de putin. Unde e recompensa?

Duminica, ora 5:50, cu poate 4 ore de somn, adunate din bucati, Garminul in sfarsit se convinsese ca nu mai sunt apt de antrenament. Cu un scor de 41 training readiness si cu absolut nimic care sa ma recomande pentru o cursa reusita, avusesem multe ore in timpul noptii in care sa reflectez. In toate colturile sufletului reusisem sa gasesc resurse, multe. Trecusem prin multe luni in care am carat apa in galeti si o dusesem la fantana. Puse cap la cap se crease un izvor. Cu fiecare efort pe care il depusesem, reusim sa ma reconstruiesc.

Fantana era plina si era pace.

Cu ochii deschisi, intr-o stare perfecta de echilibru interioara, desi profund imperfecta pe dinafara, stiam ca nu ma mai poate opri nimic. Eram pregatit pentru absolut orice.

Fantana era plina si autosustinuta si era pace. De ar fi fost sa cedez fizic, stiam ca nu va mai conta. Voi fi gasit mereu alte resurse si altele… Asta era recompensa.

Inainte!

Amsterdam Olympic Stadium.

La 8:05 ajung la stadion, dupa un drum destul de scurt cu tramvaiul si cam 1.5km parcursi pe jos. Dau de primul set de toalete publice, deja era coada maricica. Relaxat ii dau inainte spre garderoba, unde constat ca sirul 2 de bude era mult mai liber.

Ma dezbrac de pantaloni si geaca, imi pregatesc bagajul de garderoba, il las destul de rapid. La 8:15 deja cautam o buda. Ma duc la urmatorul set, o mica coada, apoi urmatorul, aproape liber. Ah, deci se poate si cu aproape 20000 de oameni sa nu stai la cozi interminabile. 😊

Dau drumul la incalzire. O dimineata placuta, cam 13 grade, imbracat la maiou, dar cu manusi si manecute. Vantul bate simtitor si umiditatea e foarte mare. La un ritm de 6:15-6:30 pulsul sta extrem de sus, aproape 140 si chiar peste, tind sa ma panichez putin, dar cu o usurinta dezarmanta ma calmez instant.

Fantana e plina si e pace. Inainte!

8:35, inca o oprire rapida la o ultima eliberare urinara 🤭 pe care o pun pe seama racorii matinale, imi fac loc spre stadion. Sunt asignat in blocul de start A, zona roz cu timpi declarati de 3:05-3:30, dar stiind ca n-are niciun sens sa ii incurc pe altii ma duc mai spre coada. Plecarea la un ritm de 5:20 pe mie, ar fi urmat oricum sa provoace neplaceri celor porniti in forta, asa ca nu avea rost sa incurc.

Dupa startul elitelor si a alergatorilor (foarte) rapizi de la ora 9, urma sa plecam si noi incepand cu 9:05. S-a plecat foarte greu si abia pe la 9:08 treceam si eu intr-un final poarta si covorul cu GPS. Primii 3-400 s-a mers mai taricel putin, dar apoi a urmat un mic ambuteiaj. Pentru mine era bine, pentru ca imi permitea sa incetinesc si sa raman in zona dorita de ritm, fara sa incurc pe nimeni.

Strazile erau efectiv pline de sustinatori si de o parte si de cealalta, oriunde te uitai, multe suflete adunate la un loc sa aplaude peste 20k de maratonisti ce isi traiau apogeul propriei calatorii: Maratonul Amsterdam 2024. Multe mesaje dragute pe pancarte, printre cele care mi-au atras atentia: “Keep pushing random stranger”, “You are awesome”, “You are not sweating, you are glowing” si prefereta mea “Think of the joint waiting for you at the finish line”. 🤣”

Imi este inca foarte usor sa tin ritmul de la prima bucata de 5km, de sub 5:20 si sunt placut surprins sa vad ca pulsul nu trece de 145. Sunt mult mai calm decat la incalzire si desi pare o surpriza, nu este. GPS-ul si pace-ul par totusi destul de instabile si o pun pe seama aglomeratiei din jur. Urmeaza pe la km 3 Vondelpark, unde incep sa-mi dau seama ca umididatea va pune probleme astazi, poate chiar mai mari decat vantul. Incepe sa ma supere si sa ma apese atmosfera si realizez ca va fi de lucru, dar asta conteaza prea putin.

Fantana e plina si e pace. Inainte!

Am un playlist foarte bun in casti si fiecare melodie noua care incepe este o ancora pentru mine si ma monteaza aproape instantaneu pe stari pe care le-am trait in antrenamente. Am atatea ancore aruncate si prinse de bucatele din sufletul meu, incat stiu ca efectiv e surplus de resurse. Ma simt conectat la tot ce e in jur, oameni care fiecare se afla acolo pentru motivul si povestea lui si simt ca fac parte din ceva mai maret decat mine. Dupa iesirea din parc, deja incep sa nu mai fiu depasit. Plecarea mea temperata a insemnat ca mereu eu eram cel care era lasat in urma, dar cum deja incep sa accelerez usor, incep si sa castig locuri, ceea ce ma costa energie, un pic mai multa decat mi-as dori. Multe spatii sunt destul de stramte, asa ca incerc sa ma calmez si sa pastrez ritmul celor de langa mine si sa depasesc doar acolo unde e posibil cu minim de cost de energie, pentru ca oricat de plina ar fi fantana, nu vreau sa merg la ea decat atunci cand va fi cu adevarat nevoie.

Pe la km 8 imi sare rau GPS-ul si brusc vad pe ceas un pace de 4:20, ceea ce stiu clar ca nu e adevarat. Intr-o decizie destul de proasta (as zice si singura din cursa, dar care avea sa ma coste probabil sub 3:30-ul), am decis sa incetinesc cat sa scad pace-ul in zona care trebuia, ca ma ajute sa ma ghidez. La urmatoarea borna vad ca decalajul dintre distanta de pe ceas si cea oficiala, crescuse de la 150m undeva la 400m. Mult, foarte mult, pentru cineva care stie sa urmeze trasa aproape la perfectie. Eh, asta e.

Simt usor-usor cum incepe sa ma bata papucul Asics Metaspeed Sky Paris la degetele de la piciorul drept. Pare-se ca plasturii nu reusesc totusi sa stopeze decat partial acest disconfort, am putin regret ca n-am mers totusi pe batranul Alphafly, care chiar daca are 2 maratoane terminate, era alegerea mai sigura. Asicsii se simt totusi bine, mai light, mai rapizi poate decat am nevoie astazi, dar mi-e teama de cat se va amplifica acel mic disconfort pana la final. Imediat dupa incep sa simt cum piciorul drept pare ca incepe sa devina destul de rigid, dar am deja prea multa experienta si nu mai stau pe ganduri. Mi-am promis ca o sa iau shot-uri de MagneB6 doar daca e cu adevarat nevoie, dar prefer sa nu astept sa scape de sub control. Iau shot-ul, iar in timpul in care agit recipientul sa se amestece bine, imi sar ochelarii de pe cap. Pentru moment dau sa ma opresc sa ma duc dupa ei, dar un domn vizibil iritat aproape ca intra in mine si ma darama. Realizez ca nu sunt singur ca pe sosele din Calarasi si o las balta. Asta este, in eventualitatea putin probabila in care va iesi soarele o sa gasesc atunci o solutie. Piciorul drept pare ca-si revine. Poate e de la shot sau poate mi-am schimbat subtil mecanica. Nu conteaza, inca o problema pe care stiu sa o mitighez corect.

Fantana e plina si e pace. Inainte!

Planul merge perfect. Accelerarea e ce trebuie si decalajul dintre distanta de pe ceas si borne pare sa se fi stabilizat undeva la 500m. E km14 si tocmai am intrat pe cursul raului Amstel. Vantul incepe sa loveasca din ce in ce mai tare, dar ma asteptam si la asta. Nu ma panichez. Incerc sa controlez pace-ul pe la 4:55, asa cum era in plan. Aleia ce insoteste cursul raului este totusi mult prea ingusta pentru cati suntem, asa ca sunt nevoit de multe ori sa raman in pluton. Ii prind in sfarsit pe pacerii de 3:40 si va fi ultima data in cursa cand ii voi fi vazut. Acum incepe cursa de urmarire pentru cei de 3:30. Sunt destul de sceptic ca voi avea suficient timp in 26-27km sa ii prind, dar e un gand care ma motiveaza. Hidratarea merge bine, nutritia la fel. Gelul Precission de 90g carbs pare ca intra, dar imi da un sentiment de greutate si de incordare inutila a stomacului. Am totusi mai multe variante si decid sa stau doar pe GU o perioada. Au si sodiu si putina cafeina si corpul reactioneaza bine la el. Pe partea stanga a raului trecem pe langa barci (i.e. vapoare) aflate in viteza usoara si cu muzica tare, azi e zi de Sarbatoare. Sunt fascinat. Un domn cu barba si par alb ce trebuie sa aiba catre 70 de ani, sta cocotat pe vaporul sau cu un microfon in mana si pune muzica la platan. Pur si simplu nu poti inventa asemenea lucruri, e absolut fabulos tot acest tablou, in timp ce eu imi pictez masterpiece-ul cu picioarele pe sosea. Pe dreapta oameni iesiti la poarta cu pancarte si urari care mai de care, boxe coordonate cu lumini si basi puternici. Eu in continuare concentrat la plan, dar bucurandu-ma cu adevarat de experienta.

Din fata vantul se intensifica si aproape ca-mi zboara sapca de cap. Un concurent din fata mea si-o pierde pe a lui si cu o decizie rapida se si intoarce dupa ea. Ne aflam pe la km 19 si pare ca, in sfarsit, ne-am mai rarefiat putin pe traseu, in sensul ca nu mai suntem blocati in multime, dar facem in continuare parte din ea. Devine mai greu sa tin ritmul, acum aproape de 4:50, dar stiu ca se apropie CP de la km 20 unde ma asteapta Amalia, incerc sa ma uit pe cealalta parte a raului, pe unde aveam sa ne intoarcem si hranit de speranta ca voi avea vant din spate si voi prelua un nou flask cu saruri gustoase Precision, dar nu reusesc sa o gasesc cu privirea, asa ca imi intorc privirea catre inainte si continui atacul.

Schimbul merge perfect. Amalia se face rapid vizibila si incepe sa alerge putin cu mine. Handover rapid de geluri si flask, resturile aruncate langa mine, stiind ca le va culege ea. O poza care ma face sa ma simt, efemer, sportiv. Cumva accept ca sub o anumita forma, sunt. Revigorat si plin de incredere, continui accelerarea.

Astept cu nerabdare km 25 si implicit iesirea de pe marginea raului. Desi sperasem ca vantul va bate de aceasta data din spate, din pacate, a fost asa doar pe alocuri. Multe portiuni au fost in continuare expuse la vant. Incepusem sa ma incalzesc putin si am decis sa continui sa imping dupa plan, dar sa fiu putin mai temperat. Inca nu am atins borna oficiala de 24 si mai e mult pana acasa.

Iesirea de pe marginea raului ma bucura. Km 25-30 ce au urmat au fost destul de strong. Desi stiam ca urmeaza o zona mai industriala si mai izolata, spre surpinderea mea traseul a fost placut si foarte populat cu sustinatori. Planul era sa alerg cu 4:45 si am dus totusi un 4:48 avg. corect. Dupa km 28 am avut primul moment de ratacire. Desi stiam ca la nivel de timp de efort, statusem de multe ori peste cele aproape 2 ore 20 min pe care le avem deja in maraton, stiam si ca nu depasisem 28km ca si distanta in acelasi ciclu de antrenament. Pulsul incepuse si el constant sa stea la 160 si ma temeam ca ritmul va deveni curand nesustenabil, mai ales daca continuam sa accelerez.

Dupa o analiza rapida interioara si exterioara mi-am dat seama ca am inceput sa intru in fantana, dar cu toatea astea stiam ca ea fusese plina si inca era pace. Inainte!

Dupa episodul de la km8 atunci cand luasem un shot de MagneB6 am continuat cu aceeasi abordare cam la fiecare 7-9km (avusesem 2 la mine + 3 de la Amalia). Am preferat sa pun stop oricarui simtamant dureros la nivelul picioarelor care sa ma duca in directia rigiditatii si a blocarii musculare. Desi nu eram convins ca stomacul imi va reactiona bine cu atata pedeapsa, erau atat de multe ancore aruncate in trecut si stiam ca trecusem de multe ori prin incercari similare pe care le gestionasem bine. Stomacul a rezistat.

Aproape de km 30 incepe sa iasa putin soarele, deci pe langa umiditate, vant, incep sa simt si un pic de incalzire. Pulsul se apropie de 165 si stabilizez ritmul intre 4:50 si 5. Decid ca e o zona pe care probabil voi putea sa o sustin, nu va iesi chiar taiere de pace a la carte, dar va fi al naibii de aproape. A venit timpul sa iau decizii.

Fantana e puternica si rezista. Inainte!

Oamenii cad precum mustele pe langa mine. Toti cei care au plecat mai tare decat pot duce, cei care au fost la limita sau nu au gestionat resursele corect incep sa cada, unii chiar la propriu pe langa mine. Vad alergatori cu crampe care se chinuie, unii sunt chiar intinsi pe jos, vad si oameni din staff cum se grabesc sa ii ajute pe unii. E un tablou destul de sumbru care te face sa intrebi de ce ne supunem totusi la asemenea efort, dar ego-ul meu preia controlul si rescrie codul de empatie. Activeza soldatelul si ma remonteaza pe obiectiv. Ajung la urmatorul CP si realizez rapid un workaround si la problema incalzirii. Iau un burete ud cu apa sloi mi-l vars pe cap si il plasez strategic in zona gatului, find prins in maiou. In 2-3 min ma simt revigorat. Desi depaseam deja incontinuu, apas putin mai mult acceleratia si mai scot un km aproape de 4:45. Langa mine constat ca o fata avea o strategie similara cu a mea si ma bucur ca am de cine sa ma tin. Intru pe pilot automat si pana pe la km 37 lucrurile merg ceas.

Imi atrage atentia un baiat de pe margine, care striga tare la mine: “Come on, Marius”. La naiba, ma cunoaste? Ma uit atent la el, parca-mi priveste in suflet. Nu, nu stiu cine e, dar imi zambeste si imi da incredere. Pare ca stie prin ce trec si apreciaza ca vin puternic, desi suntem atat de departe in cursa. Da, e un strain, dar e unul care stie.

Ma uit in stanga si-n dreapta mea si sunt realmente inspirat de cele mai ciudate lucruri. Desi aici ar fi trebuit sa lovesc zidul, m-a lovit orice altceva, in afara de el. Totul pare ca un spectacol: uralele publicului, multimea de alergatori, cei care se chinuie teribil si care inca reusesc sa se tina tare, casele, bancile, strazile, bicicletele, gardurile, copacii, iarba, cerul, totul e amplificat la maxim. Un domn pe la 60+ imbracat la 4 ace e in dreapta mea si activeaza niste amintiri in mine care aproape automat ma fac sa plang: de fericire, de euforie, simt ca sunt atat de aproape sa reusesc, aproape ca ma predau acestei stari. Pentru un moment acolo, nu mai sunt sigur ca ce se intampla e real sau e doar un rezultat al imaginatiei mele.

Ma scutur si ma ridic din aceasta stare profunda, imi dau seama ca inca mai am spre 25 de minute de alergat si trebuie sa raman concentrat. Nu suntem inca acasa.

Din nou vad Vondelpark-ul si stiu ca ma astepta ultima parte din cursa, poate cea mai grea. Desi nu mai reusisem sa accelerez, ritmul ramasese sub 5pemie ceea ce stiam ca e aproape foarte bine. Inca imi doream sa prind pacerii de 3:30, desi nu-i vedeam in fata. Am facut un calcul rapid si mi-am dat seama ca dupa distanta inregistrata de ceas probabil ma voi incadra putin sub 3:30, doar ca cea reala mai avea vreo 500m, ceea ce probabil ma va duce un pic peste 3:30. Tot cam aici am ramas si fara baterie in casti. Cu aceeasi concentrare metronomica am scos carcasa si le-am bagat la incarcat. Poate le scot cu 5 minute inainte de final, cand voi avea cel mai mult nevoie de ele.

Trec parcul si stiu ca intrasem adanc in fantana, dar stiu ca totusi mai era ceva ramas. Inainte.

Sfarsitul se apropie. Imi pun din nou castile si declansez ultimul atac, atat cat mai este posibil. In acest punct, corpul este foarte incordat si exista riscul ca la fiecare pas mai apasat sa se declanseze o crampa care sa te ingenuncheze, mai ales ca utilizasem si ultimul shot de MagneB6 cu cativa km inainte. Simt cum bicepsul femural drept e pe cale sa cedeze, asa ca ma temperez putin.

Inaintez, prin uralele multumii. Ceva deosebit. Se vede si Olympic Stadium, locul de unde plecasem si tot locul unde urma sa termin maratonul, la fel ca in viata. Ultimii 200m se alearga pe pista. Stiu ca mai am sub 500m asa ca imi permit sa accelerez din nou. Doar o mica urcare, daca-i pot spune asa, de fapt o galma de teren care nu e plata si simt cum piciorul drept se blocheaza, nu, nu acum, mai am doar 300m.

Intr-o incercare disperata de a imi bloca nevoia de a incetini bag mana adanc in fantana, pana simt fundul, pana la ultima resursa ramasa si reusesc din nou sa ma pornesc. 125m.

Ajuns aici imi permit pentru prima data sa imi deschid emotiile, scot toate filtrele si las totul sa curga in voie. Fara sa-mi dau seama sunt plin de lacrimi, e de-a dreptul overwhelming.

Fiecare moment, fiecare zi, fiecare efort, fiecare succes, fiecare lacrima, fiecare dezamagire, fiecare clipa in care am vrut sa renunt si n-am facut-o si in sfarsit am ajuns aici. Toate sunt bucati din mine si pe toate le-am integrat.

Am ajuns pana aici si de acum incolo, tot, inainte!

3:31:05 timp oficial, al patrulea maraton de sosea terminat, al doilea cel mai rapid si totodata cel mai rapid de cand am facut 35 de ani (varsta considerata masters).

O cursa extrem de bine organizata, la toate capitolele, dar cu cateva minusuri: Amsterdam este prin definitie un oras ploios si cu mult vant, deci exista mereu sanse ca in ziua cursei sa ai parte de una sau chiar de ambele. Sunt destule puncte in cursa unde drumul se ingusteaza brusc, ceea ce poate crea destul de mult disconfort sau chiar mici incidente si cam atat, restul doar de bine. 😊

Epilog.

You can’t change the past, but you can accept it and learn from it. Let the past be the past, embrace the grief, let it flow through your body. It has been part of your journey.

What you lost will never come back, no matter how much you want it, but once you see past it and make sure you have learned your lesson, you will be liberated. It has been a very long road, that you have traveled, one that you never expected will be part of your story, but sometimes things don’t go as planned, maybe it’s better this way, your growth is not linear, major setbacks will occur.

It’s what you do after your trials which defines you. Once the dust has settled you need to pick yourself up. It will be challenging, it will be hard, maybe the hardest thing you’ve ever done, it will get to your knees (ah, the irony) and leave you there permanently if you let it, there will be many moments when you will feel that it’s too much, that you can’t make and, that’s unfair, you will desperately want to give up, just to make it stop, but it will change you.

To your core. Day by day, through hardship and pain, through desperation and sorrow. It will make you feel afraid, it will not stop. It will be relentless. You will have to become more resilient than you have ever been before. You will never be the same again.

You will eventually hit your ceiling. Once you’re finally backed out into the corner of despair, it will finally be the time to take the exit. Once you walk out, you will never be the same again. A new, different version of yourself will take your place. You will have finally tapped into a new level, and it will have become you.

There’s now a new bottom to your well. Actually, it’s more than that. The well is renewed, not better, but different, matured, accepting, at peace. It makes you feel refreshed, confident. Let the energy become you. Feel the renewal, the reward. You earned it the hardest way possible.

You are now a stronger man, a better man. It’s finally time to go. Don’t look back.

Here it comes. Go on now, RISE! and #runyourmasterpiece