RunningPedia

Prolog

Se întâmplă. Cu fiecare pas, e din ce în ce mai aproape. Ai visat la acest moment pentru atât de mult timp, iar acum totul pare atât de natural, ca și când aproape ți s-ar cuveni.

Se simte tot: atmosfera, asfaltul, concurenții, se trăiește fiecare clipă la maximă intensitate. Au trecut toate urcările, coborârile. Au venit și au plecat pe rând: Unirii, urcarea pe Berzei, Arcul de Triumf, Victoriei, Cișmigiul, ultima întoarcere pe Splai. S-a trăit startul, fiecare kilometru și acum se vede finishul. Pare că ești mai puternic ca niciodată. Conectat 100% la ce se întâmplă în jurul tău și mai ales pe interior. Papucii sunt una cu tine și asfaltul te împinge mai departe cu fiecare pas – sau poate tu îl împingi, de fapt, pe el? Aici, acum, ești prezent, fără echivoc și vei reuși ce ai visat încă de când ai început să înțelegi ce înseamnă alergare și, mai ales, să te antrenezi.

Primul semimaraton în puțin sub 2h, în 2014, la un an de la prima alergare. Acum, naiba știe al câtelea semimaraton, la 11 ani de atunci, în 1:29.

Ai trăit de atât de multe ori cursa asta, încât acum, că se întâmplă, pare în același timp ireal, dar și normal, aproape banal și totuși extraordinar. Ai fost, ești și vei rămâne mereu un amator, dar totuși, toată dedicarea care te-a adus până aici, în ciuda sau poate datorită alegerilor pe care le-ai făcut, asta rămâne și nu e absolut nimic banal. Asta este, fără îndoială, excepțional. Dă-ți voie, permite-ți să înțelegi că nu e nimic trivial în ce ai făcut, deși mereu îți repeți asta, încât ai ajuns și tu să crezi. Ai trăit cursa asta de atâtea ori și, totuși, acum, în sfârșit, se întâmplă.

Otopeni

Brusc te reîntorci în ceea ce accepți ca e prezentul. Trăgând trolerul prin terminal către ieșirea din aeroportul Otopeni. A fost o săptămână plină până în această seară de Joi. Destul de multă oboseală acumulată, plus un maraton alergat acum două săptămâni și jumătate în condiții destul de grele. Mereu o viață pe repede-înainte, atât de multă intensitate, exact așa cum ți-ai construit-o. Uneori pare prea mult, dar mereu te provoacă, și asta te face să simți că trăiești – și ai mare nevoie de asta, atât pentru tine, cât și pentru cei din jurul tău.

Se simte încă cursa pe care tocmai ai trăit-o, oare pentru a câta oară? Parcă de data asta, însă, a fost diferit. N-ai mai privit de undeva din depărtare sau de la înălțime. Ai fost efectiv acolo, ai experimentat fiecare clipă. De data asta s-a întâmplat. Toate piesele au căzut exact în ordinea și locul potrivit. Deși nu-ți permiți să simți certitudinea inevitabilului, sentimentul e clar acolo.

Tocmai ai reușit să duci un semimaraton la final în 1:29.

Acum tot ce rămâne e să vină duminică dimineața, 12.10. Să te trezești, să ajungi la start și să intri în realitatea pe care ai trăit-o. Restul se va rezolva de la sine.

Ziua semimaratonului

Deșteptarea dis-de-dimineață, ușurel, să nu-i trezim pe cei ce încă dorm în casă, apoi pregătirea pentru cursă, drumul până la metrou, călătoria de 4 stații până la Izvor, ieșirea spre suprafață, temperatura aproape ideală de cursă, 10°C și ușor înnorat, cu maxime ce urmau să urce până la 14–15°C, cer parțial sau complet înnorat. Mai bine nici că se poate în București la mijloc de Octombrie. Prima interacțiune cu un concurent.

• „Do you speak English?”
• „Yes, I do.”
• „Do you know if it is allowed to wear headphones? I read somewhere it is not.” I-am arătat căștile din urechi și încă vreo 2-3 pe lângă noi care purtau căști.
• „I think it is.” 😊

După care am început încălzirea. Încă se simțea destul de răcoare, mulți alergători de toate culorile (și la propriu, și la figurat). Eu mă simțeam nici prea-prea, nici foarte-foarte, continuam să-mi fac încălzirea temeinic, prin parcul Izvor. Quick pit-stop, după care mi-am reluat drumul spre șosea, ca să iau din „vibe-ul” de pe lângă start. Pulsul stătea mai sus decât mi-aș fi dorit în acel moment, dar am continuat să rămân optimist și să nu mă aplec prea mult asupra acestei probleme. Multă lume cunoscută, oameni care mă salutau, eu le răspundeam și simțeam că sunt în locul potrivit, la momentul oportun. După câteva lansate și cu vreo 5–7 minute înainte de ora 9 am decis că e momentul să mă îndrept către start.

Mi-am făcut loc spre intrarea pe care scria, dacă-mi aduc aminte bine, „sub 1:45 pe semi”, pentru că pe cealaltă poartă era „sub 1:19”. Nu, poate într-o altă realitate, mi-am zis. 😃 Spre surprinderea mea, nu am constatat nicio împărțeală evidentă pe sectoare de start, deci practic fiecare putea intra unde avea chef, și cunoscând pornirea multora de a se băga în față, m-am gândit că e posibil ca acest lucru să reprezinte o problemă. Dar nu am petrecut prea mult timp pe aceste gânduri și mi-am văzut de socializare. M-am întâlnit cu mulți cunoscuți, prieteni și chiar colegi de echipă și am împărtășit impresii, așteptând minutele să treacă, să ne începem fiecare filmul / călătoria / lupta / sărbătoarea? Spre surprinderea mea, am remarcat un prieten, călător din străinătate, pe care-l cunoscusem la Bucovina Ultra Rocks, prin 2023, el destul de rar prin România, venit special la primul maraton de șosea din România. How crazy is that? Să mă întâlnesc cu el astăzi, aici, și să ne și vedem prin mulțime. Cât din ce mi se întâmplă azi se află de fapt în controlul meu în acest moment?

Start!

Plecare atipic de temperat pentru mine. Rămăsesem undeva între pacerii de 1:30 pe semi și cei de 3:20 pe maraton, cu destui oameni în față, tocmai pentru că nu-mi doream să plec ca din pușcă. Ce nu mă așteptam era să dau peste oameni care efectiv abia încercau un pace de #5peMie și chiar, pe alocuri, spre 6, într-o zonă în care majoritatea ar fi trebuit să plece măcar cu 30 de secunde mai repede. Mi-am adus aminte că la Berlin, cu de 10 ori mai mulți oameni pe lângă mine, tot mi s-a părut mai bine gestionat startul. 😊 În orice caz, după ceva slalom, am continuat să rămân relaxat și, după peste 1 km (timp în care un domn cât un vițel, fără pic de bun-simț, mi-a tăiat efectiv calea, mai să mă dea jos — cum, din nou, nici măcar la Berlin nu am pățit), am reușit, într-un final, să ajung pe pace-ul dorit: 4:15.

Împărțisem cursa în 5 părți. Câte 4 bucăți de 5 km la pace de 4:15, după care aruncam în joc tot ce mai rămânea. Numele antrenamentului? Step into it. 😊 Pe la km 3 am ajuns într-un grup în care părea că are sens să rămân. Era o formație stabilă de 3–4 persoane, iar cum eu accelerasem constant până în acel punct, am calculat că iese bine, dar mi-am dat seama că pace-ul abordat era cu 5 sec/mie mai lent și, după ceva aritmetică mentală, mi-am dat seama că nu dă bine pe termen lung, așa că mi-am continuat cursa. Continuam să prind din urmă concurenți. Ușor-ușor se duc primii 5 km, prima gură de gel, câteva guri de lichid Precision. 21:08.

A doua bucată de 5 km mă găsește în control. Continui să prind și să depășesc concurenți. Începe urcarea pe Berzei și încep să simt duritatea cursei. Îmi pierd puțin din fluiditate și îmi aduc din nou aminte de micile imperfecțiuni de mecanică, care pas cu pas, mai ales la intensitatea asta, încep să mă coste. Aici e momentul când cursa devine foarte dificilă pentru mine, fiind și în urcare, încep să pierd din acel pace magic de 4:15. Știu că nu fac bine să încerc să mă țin cu orice preț.

Scot un Maurten și încep să iau câteva guri din el, să dau creierului o ocupație, adaptez pace-ul la efort și accept căderea ușoară spre 4:18. Mici acorduri din muzica din căști îmi activează stări înmagazinate și mă fac să revin la viață. După Buzești urmează fals platul de după Piața Victoriei spre Arcul de Triumf. Mulți susținători pe margine, prieteni vechi și noi, fețe dragi, oameni care mi-au fost alături și cu care am împărtășit multe amintiri frumoase în ultimii 10 ani. Sunt recunoscător. Încerc să accept că nu se va întâmpla 1:29, dar încă sper la PB. Simt că mi se pierde din formă ușor-ușor.

Mă întorc în aeroport și din nou în prezent. Am trăit deja cursa asta, 21:29. Urmează actul 3.

Profit de faptul că știu că ce urcă trebuie să și coboare — acum am fals plat pe coborârea de pe Kiseleff și ușoară coborâre pe Victoriei. Mă stabilizez din nou în 4:14–4:15. Pare că nu m-a întrecut niciun concurent până aici, cu excepția celor de la ștafetă. Continui să mă alimentez ca la carte, dar încep ușor-ușor să rămân fără lichid. Vocea unei prietene vechi mă readuce în controlul momentului. Cobor ușor pe Știrbei, porțiunea mutată de pe Victoriei ca să dea la distanță, urmează Câmpineanu și urcare iar spre Victoriei.

Cu o decizie proastă de moment, aleg să iau o pastilă cu sare, deși nu mai aveam lichid. Încep urcarea, încercând să înghit în gol ca să se ducă; în mod evident rămâne blocată. Mă găsesc pe urcare, trăgând de mine, tușind haotic cu pastila de sare blocată în gât. Nu mă panichez — deja am trăit cursa asta și știu cum se termină. Cu o ultimă forțare puternică, sare pastila din gât direct pe asfalt. Satisfăcut că simt puțin gust de sare în gură, zâmbesc și planific să o iau pe următoarea în primul punct de hidratare. Vine și acesta. Mi s-a părut destul de slabă implicarea voluntarilor în puncte, parcă o involuție față de alte ediții la care am mai participat. Am decis să mă fac vizibil, ca să atrag atenția unei fete care totuși ieșise să întâmpine alergătorii cu paharul în mână. Se afla totuși destul de retrasă, prea aproape de masă; mi-a fost greu să prind paharul din mâna domnișoarei fără să opresc. Poate părea insensibil, necioplit, dar la 175 bpm, când 90% din timp ești la limita tavanului, lucrurile mecanice și simple sunt cele mai de apreciat. Urmează coborârea spre Cișmigiu.

Nu așteptam neapărat parcul, care, deși e drăguț, are un miros prea puternic de fecale păsărești. Pentru o clipă mă pierd într-o analiză succintă a cursei pe care am trăit-o de la Buzești până aici — îmi e neclar cum am ajuns din acel punct în acesta. Încep din nou să sper că un sub 1:30 e posibil. Mă scutur și revin în acea clipă. Mai e mult până departe, deși știu că deja am trăit această cursă. 21:15 — urmează ultima bucată de 5 km.

Cișmigiul îl parcurg la average 4:16–4:17, ceea ce mă surprinde până și pe mine. Începe să-mi fie sete, chiar dacă luasem o gură de lichid (să fi fost apă? iso? ceva — că nu era nimic care să anunțe; trebuia să ghicești după vorbă, după port 😃 ce primești). După ieșirea din parc și până la întoarcerea pe Elisabeta am avut ocazia din nou să scanez cum mă poziționez în „turma” de alergători și mi-am dat seama că începusem din nou să recuperez metri raportat la cei din fața mea. Nu sunt convins dacă doar mi se părea, dar cred că nu mă depășise nimeni de la semimaraton până în acel punct. Începe și ultima urcare pe Elisabeta, una ce pare că nu se mai termină, înainte să intru din nou pe Victoriei pentru ultima coborâre spre Splai, la km 18. Îmi doresc din nou să am niște lichid pe care să-l pot folosi pentru a mânca gelul ce tocmai l-am deschis. Mai bag o pastilă de sare, pe care, de această dată, o fac să se ducă spre stomac folosind o gură de gel (smart boi🤣). Îmi dau seama că-mi rămâne o senzație ciudată în gură și aleg să nu mai mănânc din el până la următorul CP. Încerc să țin ritmul constant pe următorul km — deja sunt aproape de km 19. Nu sunt sigur care va fi distanța finală arătată pe ceas, raportată la cea oficială, dar pentru prima dată îmi permit să fac niște calcule. Realizez că, în absența unui eveniment absolut tragic, dacă reușesc să rămân pe acest ritm, am șanse mari să închei cursa sub 1:30.

Playlistul, planificat strategic, pornește următoarea melodie care-mi apasă butoanele corecte și mă pune pe misiunea finală de activare a ultimului, aproximativ, kilometru și jumătate. Se încheie și bucata 4, în 21:17.

Încă mai prind ceva concurenți (de la semi și maraton) și simt cum începe pace-ul să alunece spre #4peMie. Resimt efortul de până aici în corp și, deși n-am privit la puls nici măcar o secundă, îl simt și în piept. Îmi e teamă să accelerez prea repede, prea tare — ar fi tragicomic să se termine povestea doar un pic mai repede decât ar trebui. 😊 Pas cu pas, realizez că mai am poate 500 m — ceea ce era improbabil devine acum aproape imposibil: nu mai e suficient timp și nici distanță să se întâmple ceva notabil care să mă deraieze. Pur și simplu am îndurat.

În doar câteva secunde revăd toate gândurile cu care intrasem în cursă. Au fost atât de multe semne că azi va veni, în sfârșit, ziua când vor cădea toate piesele în ordine.

Știu că tot efortul din ultimele luni, ani, m-a pus pe acest drum care nu avea decât o destinație. Dar sunt atât de multe lucruri care pot merge greșit, iar astăzi, în sfârșit, au mers bine — chiar mai bine decât aș fi putut spera. Și e deja a treia oară în 2025. (cc @teamrun)

Și apropo de piese — cu vreo 200 m înainte de final, aproape că trec de ultimul concurent pe care-l aveam în vizor. Îl simt că se motivează când mă vede și că accelerează. A fost, pentru mine, cireașa de pe tort. După un scurt schimb de replici, am pornit amândoi “atacul 🫡”, doar că, față de toate cursele mele recente, ceva era acum diferit. Picioarele cooperau cu mine, le simțeam puternice (+cc getfitstudio) și știam că, oricât le voi cere să accelereze, vor răspunde. Mi-a plăcut mult că, pentru o clipă, a părut că încep să pierd câțiva metri, dar cu o tărie de care nu credeam că mai sunt capabil, am găsit încă o viteză. Aveam să văd după cursă că accelerasem în 3:07, iar partea cea mai delicioasă e că încă simțeam că mai e loc. Dusesem pulsul în 185, dacă e să cred ce mi-a dat centura, și cu toate astea simțeam că sunt în control deplin.

Mi-am permis să mă bucur cu toată ființa pe ultimii 50 m și să mă scald în aplauze, să mă bucur de cuvintele crainicului, să sărbătoresc, cum poate n-am făcut-o la nicio cursă. Și nu pentru că atinsesem un timp nesperat de 1:29:25 pe distanța de semi, ci pentru că, privind acum în retrospectivă, a fost inevitabil. Prin toate alegerile, eforturile, prin toată munca și toate emoțiile, prin faptul că nu am renunțat niciodată să cred în mine și chiar și atunci când poate eram pregătit să o fac, am avut oamenii potriviți lângă mine care să mă susțină, să mă inspire, să mă ajute — sau pentru care (și datorită cărora) să-mi doresc să lupt. Pentru fiecare pas, fiecare amintire, fiecare picătură de sudoare, de durere, pentru fiecare moment, pentru cine sunt și pentru cine devin.

Epilog

M-am întrebat de atâtea ori cum se va simți când voi reuși, în sfârșit, să alerg un semi sub 1:30, sau un 10k sub 40, sau orice barieră din asta imaginată și arbitrară, ce a părut mult timp doar un vis.

Realitatea e că a fost mult mai mult decât aș fi putut spera, dar partea cea mai specială, care rămâne după ce tot zgomotul dispare și se așterne liniștea, este recunoștința greu de descris ce rămâne în urmă.

Pentru că am făcut tot ce am putut ca să rămân fidel propriei persoane. Și pentru ce am devenit în acest proces.

Și asta merită tot efortul.

P.S. Povestea mea a fost spusă așa cum am trăit-o. Aș vrea să menționez că, în afară de 2–3 puncte slabe, pe care le consider destul de ușor de corectat sau îmbunătățit pe viitor, organizarea Bucharest Marathon a fost una bună spre foarte bună. Ce aș mai adăuga pentru viitor, ar fi posibilitatea de a grava medalia, serviciu care a mai fost in trecut și care acum ori a lipsit ori nu l-am găsit eu. A fost prima cursă la care mi-am dorit acest serviciu, dar pare ca nu era trecut in script 😅.

Altminteri, orașul a respirat alergare pentru un weekend și asta nu poate decât să mă bucure.

Follow me on Strava for unsolicited edits 🤣: Bucharest (half) marathon 2025 | Run | Strava