Uneori, presiunea socială este prea mare—dar nu e doar asta. M-am obișnuit să am un parcurs liniar în cursele mele țintă: fără greșeli, totul conform planului, iar la final, să simt că am dat tot ce aveam mai bun. Apoi, pe măsură ce rezultatele mele s-au îmbunătățit, am început să pun și mai multă presiune pe mine, dorindu-mi mereu mai mult. Am ajuns în punctul în care mă așteptam la aceleași rezultate și în zilele grele, ca în cele în care eram la 100%.
Dacă e un lucru de care sunt mândră, acela este pactul pe care l-am făcut cu mine însămi: atâta timp cât nu risc o accidentare care să-mi creeze probleme mai mari, nu voi abandona în timpul unei curse. Voi merge până la capăt. Dacă sănătatea mea fizică nu este în pericol, voi continua pentru sănătatea mea mentală.
Ah, sănătatea mentală… cel mai important lucru, dar uneori cel mai mare obstacol. Transgrancanaria nu a fost o zi ușoară fizic, iar mental a fost și mai greu. Dar știam că, dacă renunț, costul mental ar fi fost mult mai mare decât cel fizic.
Evenimente înainte de cursă
Cu o săptămână și jumătate înainte de cursă, am prins un virus care mi-a afectat sinusurile. A doua zi, am încercat să alerg pe bandă, dar după doar 5-6 km, glezna—sensibilă încă din perioada handbalului—a început să mă doară. M-am oprit câteva secunde, am încercat din nou, dar durerea s-a intensificat, mai ales când săream pe ea. La mers era în regulă, dar alergatul devenise dureros. Panicată, dar precaută, am decis să mă opresc și să merg acasă. Am făcut o baie fierbinte cu sare pentru a mă relaxa, dar abia am rezistat înainte să fiu aproape de leșin. Am dat vina pe virus, pe aburi, pe căldură. Mi-a luat ceva timp să-mi revin, dar am considerat ziua încheiată, sperând că dimineața următoare mă voi simți mai bine. În schimb, virusul m-a lovit și mai tare. A trebuit să iau o pauză, să încetinesc și să mă adaptez zilelor dinaintea plecării.
Odată ajunsă în Gran Canaria, încă simțeam că virusul mă afectează, dar căldura mă ajuta. Am alergat la prânz sau în cele mai însorite ore, încercând să mă obișnuiesc cu temperaturile ridicate. Nu păreau extreme… sau cel puțin, nu aveam nicio idee cât de mult mai rău va fi în munți, comparativ cu plaja.
Un lucru era clar—mental, deja mă luptam. Am ieșit la soare, sperând că împreună vom face echipă bună. Sau măcar una decentă.
Transgrancanaria a fost o luptă pe mai multe fronturi. Dar dacă am învățat ceva, e că nu fiecare victorie vine cu un podium—uneori, victoria înseamnă pur și simplu să mergi mai departe.
Dimineața cursei
Odată ajunsă în Gran Canaria, am început din nou să alerg. Am alergat sub soare, aproape de linia de finish a cursei, gândindu-mă că aceasta va fi cea mai fierbinte parte a traseului și că mă va ajuta să mă adaptez la temperatură.
Am plecat devreme spre Tejeda, locul de unde urma să înceapă cursa. Se anunțase că traficul pe porțiunea Tejeda-Tunte ar putea deveni aglomerat sau chiar închis, așa că Corina trebuia să plece spre punctul de control de la km 21 înainte ca eu să încep cursa, ca să nu rămână blocată.
Când am ajuns în Tejeda, ne-am oprit la o benzinărie aproape de start. Am decis să scap de „emoțiile de dinainte de cursă” acolo (având în vedere că nu era aglomerat), în timp ce Corina se asigura că avea tot ce-i trebuia pentru punctul de control.
În momentul în care am ieșit afară, am știut că am nevoie de geacă. Era un frig tăios—mă simțeam de parcă cineva îmi trimisese zăpadă de acasă, special pentru mine. Ba chiar am avut curajul să fiu fericită, gândindu-mă că măcar nu voi suferi din cauza căldurii în timpul cursei.
Corina m-a lăsat aproape de start, iar eu m-am apropiat de linia de start ca să simt energia. M-am așezat pentru câteva minute pe o bordură, dar frigul era prea puternic ca să stau nemișcată. Când mi-am privit mâinile, unul dintre degete deja prezenta semne timpurii de degerătură—bine, semi-degerătură, dar era clar că sângele nu circula cum trebuie. Mi se întâmplă asta în fiecare iarnă, chiar și când nu e foarte frig, mai ales când schimb brusc temperatura.
Minunat—mai aveam 45 de minute până la start, așa că am decis că e momentul perfect să mă încălzesc, sperând că degetele își vor reveni rapid.
Încălzirea a decurs bine—picioarele se simțeau în formă, corpul colabora… mai puțin acel deget încăpățânat, care refuza să se trezească. Am încercat să ignor senzația de arsură și să mă concentrez pe faptul că urma să încep cursa.
Sunt momente în care știi că ai tras prea tare de tine, că ți-ai dus corpul în repetate rânduri la limite sau aproape de ele. Sunt momente în care trebuie să faci un pas în spate, dar nu o faci. Fie pentru că îți dorești să îți demonstrezi că anumite chestii nu au fost doar întâmplări, fie că așa ai fost construit, să tragi de ține chiar și atunci când ar trebui să jonglezi printre activități și să alegi care este mai urgență și care este mai puțîn urgență și poate fi făcută într-un ritm mai scăzut. Uneori apar chestii neprevăzute, chiar mai multe decât te aștepți. Uneori ti se schimbă contextul personal și viață ta poate deveni un haos. Uneori doar nu mai poți duce ritmul pe care l-ai setat. Ar trebui să mai scazi ritmul, să faci un pas în spate și să reduci de undeva. Dar de unde reduce dacă tot ce faci îți place?
Transgrancanaria – Cursa
Am terminat de făcut încălzirea și apoi am pornit către startul cursei împreună cu Alex. Aveam să pornim în cursa în curând și trebuia să ne facem loc prin mulțime. Noi porneam cu primul val, după cum anunțau comentatorii eram printre cei 400 de sportivi care tratăm alergarea mai serios (nu mă pot numi elită, deși terminologia folosită de ei a fost ‘’los 400 corredores de élite que empezarán con la salida del cajon 1’’). Deși încă îmi stătea pulsul sus, mental părea că încep să mă obișnuiesc cu soarta mea. Alex a înaintat mai spre primul rând, eu m-am oprit puțîn mai în spate. Când a început să cânte imnul Gran Canaria m-am emoționat, mi-au curs niște lacrimi pe care nu știam cum să le mai ascund de cei din jur… sună bine, eu mă simțeam decent față de zilele anterioare, părea că mental încep să mă ‘’adun’’.
A început numărătoarea diez, nueve, ocho, siete… tres, dos, uno… Traseul a fost puțin schimbat pentru a evita un posibil ambuteiaj pe prima parte a urcării, aproximativ 5-6km de urcare pe asfalt. În prima faza îmi părea destul de enervant, scriptul asta nu îl știam și nici nu mă așteptăm, se presupunea că e un traseu de trail, ba chiar tehnic….asfaltul nu e tehnic, ăștia nu au nici gropi în asfalt… Dar de ce să nu mă bucur de asfaltul asta în urcare? Că doar îl pot alerga și mă simt chiar ok făcând asta.
Între timp frigul dinainte de start era istorie, ba chiar mi se încălzise apă în flaskuri și aș fi dat orice pentru o gură mai rece de apă. Ajung în Punctul de alimentare de la km 11, mă uit pentru prima dată la ceas și văd că m-am încadrat între cel mai slab și cel mai bun timp estimat de mine. Având în vedere că am luat hotărârea să plec precaută(deși temperatura crescuse deja simțitor până la start, degetul încă nu era vascularizat ok – am realizat că frigul nu va fi sigur o problema) era un timp care mă mulțumea. În Punctul de alimentare am găsit apă rece. Nu va gândiți că era înghețată, dar față de ce aveam la start și până acolo, era extrem de binevenită. Am umplut cu apă flaskul în care aveam deja iso turnat, mi-am luat încă 250ml de apă și am plecat către următorul punct de alimentare unde avea să mă aștepte Corina (aproximativ km 21).
Plecând din CP am decis să nu forțez mai tare decât merită, deja era extrem de cald și nici urmă de umbră. După punctul de alimentare aveam să cobor și să nu mai am deloc umbră… Știam că voi avea coborari tehnice, de aceea am și făcut compromisul de a pleca încălțată cu Hoka Zinal 2(care s-ar spune că este un pantof de alergare de distanțe de semi și 30K), nu am îndrăznit să plec încălțată cu Hoka Tecton X3. Nu știu dacă am greșit aici, dar am preferat să port ceva în care am încredere deplină, același model l-am încălțat și la Transvulcania care este muult mai tehnică pe coborâre.
Pe segmentul dintre CP1 și CP2 am mers destul de ok până mi-au mai rămas aproximativ 2km… după o gură de apă deja încălzită (ceai efectiv) începe să mi se facă rău, soarele nu ajută nici el, îmi vine să vărs… scad ritmul și mă dau în lateralul potecii în încercarea de a varsă, nu îmi iese. Știam că mă așteaptă Corina, avea instrucțiuni clare la cât ajung, puteam auzi muzică din CP, dar energia mă lasă cu fiecare pas. Decid să merg totuși, nu mai stau pe loc, scot tel și le dau un mesaj vocal Corinei și lui Marius că nu mă simt bine, dar cobor, va dura mai mult decât planificasem, dar să nu se panicheze că voi apărea.
Trag de mine și încep să îmi vorbesc ‘’Amalia trebuie să ajungi în CP, îți vei reveni acolo’’. După destul de multă întârziere ajung în CP, îmi încarc flaskul de 250ml cu apă rece. În timp ce Corina îmi încarcă flaskurile în vestă, eu beau cei 250ml. Mă întorc după alți 250ml și încep să îmi revin cât de cât, cel puțin nu mai eram în pragul leșinului. În mintea mea mă rugăm efectiv să îmi spună Corina ‘’arăți rău, ești palidă, unde să mai pleci?’’ în schimb ea – învățată din experiență Transvucania când a văzut cum Marius m-a încărcat și ‘’mi-a dat un șut în fund și m-a trimis la lupta’’ a făcut aceeași chestie, fără șut în fund, dar m-a dat afară din CP deși m-am mai uitat înapoi la ea de câteva ori că poate, poate…
Eram deja iesită din CP, cumva mă simțeam mai ok, dar m-am întors în bătaia soarelui, peste tot piatră încinsă și oameni care începeau deja să fie albi la față, cu crampe și lipsuri de toate felurile… După o nouă scurtă urcare pe un drum asfaltat, ies din nou în soare pe poteci în coborâre și pline de piatră. În mișcarea mea haotică, dar parcă în reluare, la un momentdat îmi dau seama că mă mișc din inerție. Corpul nu mai era neapărat controlat, dacă aș fi nevoită să schimb acum ritmul, probabil aș cădea. Îmi dau seama că în partea dreapta este o zona expunsa, nu neapărat expusă, dar risc să mă trezesc pe o potecă mai jos dacă nu sunt atentă. Creierul meu era atât de prăjit de la soare și efortul de a alerga/merge prin soare încât părea scurt-circuitat.
Încep să văd în ceață și realizez că sunt aproape de un leșin. Absolut superb! În timp ce corpul meu se îndrepta spre o căzătură, creierul și-a amintit că ar fi indicat să cad pe partea stânga și să încerc să fac cumva să nu cad pe genunchi… În timp ce mă pregăteam să leșin, mi s-a prins pantoful de alergare între niște pietre și a rămas piciorul cumva agățat, iar când corpul a încercat să tragă în față m-am trezit la realitate iar căderea în lateral a fost una fericită, fără urme, doar am îmbrățișat un bolovan mai înalt aflat pe lângă potecă și m-am ținut în musculatura corpului să nu îmi lovesc genunchii. Această întâmplare avea să mă trezească la realitate. Atunci mintea mea a intrat în modul de autoapărare. În clipă respectivă eram pe coclauri, cu câțiva km buni până în CP3. Mi-am propus să merg până în CP și să mă decid acolo ce fac.
De când alerg nu am niciun DNF, deși este vorba celebra de ‘’toată lumea e datoare cu un DNF’’ aș preferă să nu fiu nevoită să o trăiesc. Nu știu cum m-ar influență mental, dar dacă aș fi nevoită fizic să iau o decizie de genul, atunci probabil am discuta diferit. Rămân fără apă pentru ultimii 2km. Sunt frustrată pe mine, pe situație, dar știu că dacă pierd mult timp pe traseu, îmi va fi din ce în ce mai greu. Nu mă mai simțeam în stare să alerg, așa că merg, era la fel de greu și de frustrant. Ajung în CP-ul de Ayagaures mergând..
Intru în CP să mă alimentez, de dată această decid să plec cu minim 2 flaskuri cu lichid și încă unul de 250ml. În timp ce îmi preparam băuturile văd cum în CP-ul acesta sportivele The North Face primesc ajutor extern, deși era CP în care nu era permisă asistență. În mod normal aș fi murit cu ele de gât acolo și aș fi făcut scandal, apoi probabil m-aș fi activat și aș fi plecat tare pe traseu că să le arăt eu lor…de dată această doar le-am tras o privire și am continuat să ies din CP exact cum am intrat – mergând.
Până să îmi dau seama că asta ar fi fost ultima mea șansă să îi pun capăt cursei infernale în care mă aflam deja eram iesita pe ultima porțiune a traseului, ultimii 14km. Auzisem povești despre zona aia oribilă cu pietre unde va fi greu să alergi dacă nu am picioare sau nu mai am energie. La fața locului erau de fapt 8km și eram din ce în ce mai mulți care lesinam pe acolo, mergeam sau vărsăm. Din când în când mai apăreau viteji care încercau să depășească, puțini dintre ei au și reușit să țină ritmul încât să nu îi mai pot prinde din spate, printre care cred că aproximativ 3 fete… deci -3 locuri pentru mine în clasamentul final feminin.
Nu îmi mai pasă decât să termin în momentul respectiv. Am încercat să îmi pun muzică in căști. Dimineață, in mașină, către start am găsit o piesă in spaniolă, avea un ritm vesel și era amuzantă, versurile erau total din alt tablou – nu vorbeau de viață de sportiv ci mai degrabă de opusul ei, dar a rămas cu mine prima strofă:
No me importă lo que de mí se diga, Que solo es una, disfruta el momento Que el tiempo se acaba y pa’trás no vira
Strofă această m-a cărat efectiv până la finalul cursei. Am încercat să blochez orice se întâmplă in exterior, am păstrat un ritm constant de mers alert, o singură direcție și melodia asta in căști pentru ultimii 7k. Pe anumite zone de traseu asta i-a încurcat pe cei care își doreau să mă depășească deși nu reușeau să păstreze nici măcar ritmul meu pentru multă vreme înainte de a li se face rău, dar pentru mine singurul target era să reușesc să ajung până la final fără să fiu luată pe brațe de salvare.
Căldură de pe ultimii 14km a fost si mai intensă, efectul de seră din canion a fost simțitor. La un momentdat m-am uitat pe grupul de WhatsApp al grupul Academiei de Alergare și văd un mesaj de la Alex care menționa ceva de niște apă suplimentară. Am înțeles mesajul abia când in depărtare, la vreo 200m de unde eram văd un cort cu The North Face – ceea ce înseamnă punct de apă. Tocmai ce terminasem apă și mai erau 2km, a venit la fix. Mi-am luat ultimii 500ml de apă și am pornit spre finalul cursei. Finalul de traseu absolut dezolant, nisip și gunoaie, reiterez din nou la deciziile mele și îmi spun ‘’Amalia cred că e momentul ca după această cursă să avem o discuție serioasă legată de alegerile pe care le faci’’.
Începe să mă usture pielea de la căldură, dar mai am puțin… trec pe lângă Salvarea care aștepta la aproximativ 1km de finish și mă rog să văd odată Parcul că altfel risc să nu mai ajung. Începe să se vadă gardul amenajat de organizatori, pe rând aud voci familiare aclamandu-mă, mă adun și îmi propun măcar finalul să arate bine. ¡Regina, sonríe! ¡Has llegado a casă!
Departe de cea mai bună cursa a mea, departe de cele mai bune alegeri făcute in viață asta, dar exact ce aveam nevoie pentru un reset! Sunt obosită, trec printr-un burnout și nu e din cauza jobului, ci din cauza pasiunii mele cele mai aprinse – sportul. Am nevoie de odihnă, iar corpul și-a cerut drepturile! Victoria pentru mine este că am reușit să termin cursa.
De ceea ce am fugit nu am scăpat, la câteva zile după cursa m-am accidentat – nu e grav, dar e pauză și apoi mai vedem noi. Nu am scris povestea pentru empatie, I don’t need that! Sunt împăcată cu deciziile pe care le-am luat și mă bucur că am greșit, așa ‘’se crește’’. Mi-am împărtășit povestea că poate vrei să înveți din ea. Eu ma odihnesc acum și învăț din greșeli! Să ne revedem sănătoși și dornici de alergare!
RunningPedia 
Leave a comment