RunningPedia

Vineri

Primul contact pe care îl ai cu Ljubljana. Prima dată aici cu adevărat după 2013.

Este un amalgam de sentimente: nostalgie, frică, frustrare și poate chiar neputință. Nimic nu a mers ca la carte în pregătirea asta. Totul a fost făcut din mers, adaptat, iar dacă ar fi să pui un label pe întregul ciclu de pregătire, acela ar fi flexibilitate.

Bineînțeles, așa cum se întâmplă mereu în viață, au fost atât de multe probleme, neajunsuri și situații neașteptate, încât te fac să te gândești, pentru a câta oară, dacă ar trebui să fii din nou aici, acum. Ți-e cald, foame, frig, te simți răcit, obosit, frustrat și parcă nimic nu este în ordine. 🥺

Jena crescândă la piciorul stâng, exact pe interiorul gambei, puțin deasupra gleznei, devine tot mai evidentă după ultimele antrenamente de intensitate. Probabil că au fost și singurele antrenamente de intensitate cu adevărat relevante, cele despre care ai sperat că vor pune acel magic touch pe fitness-ul șubred pe care ai reușit să-l clădești în ultimele luni.

Și, cu toate astea, cumva, încă te simți puternic.

Pentru tine, Ljubljana a fost mereu ca o a doua casă. Și nu doar în sensul figurat, ci și pentru că aici ai trăit peste doi ani din viața ta, într-o etapă intermediară a existenței tale. Dar oare nu așa sunt toate?

Este, totodată, locul în care ai descoperit alergarea. Un loc care va avea întotdeauna o însemnătate aparte pentru tine.

Expo, vineri seară.

Totul executat precum un roboțel. Intru, merg direct după kit, îl ridic și rezolv problema legată de tricou. Apropo, uitasem să bifez că vreau tricou și, cu toate astea, cei de la Ljubljana mi l-au oferit. Gratuit.

Cumpăr un buff cu Goku de la Otzo și, la fel de repede cum am intrat, am și ieșit.

Noaptea. Neliniște. Teamă. Frică.

Mă cuprinde brusc un sentiment că poate va fi ultima cursă. Cumva, undeva în interiorul meu, simt că e posibil să-mi găsesc, într-o manieră neașteptată, sfârșitul. Și știu că sună tragic, dar nu reușesc să înlătur gândul ăsta.

Mă aplic şi îmi rescriu complet gândurile și le înlocuiesc cu ceva foarte simplu, matematic, ritmic și, totuși, poetic.

23:50, 24. 🔢

Oare e suficient? Trebuie să mai adaug și altceva?

Nu. Doar cifre. Repetate în mod obsesiv, până când vor fi șterse toate celelalte gânduri pe care le experimentez.

23:50, 24.

Și iar 23:50, 24.

Dar dacă e ultima cursă? Dacă e ultima mea experiență în această viață?

Nu. Nu există.

Tot ce există e doar 23:50, 24.

23:50, 24.

Somn.

Sâmbătă

Răceala se accentuează și parcă e mai pronunțată decât în orice altă zi de până atunci. Și shake-out-ul se simte greu, încet și nepotrivit. Cu toate că mă aflu în centrul orașului, exact lângă cele trei poduri, și încerc să fac slalom printre oameni, nimic nu se simte la locul lui.

Totul e atât de frumos în Ljubljana în luna octombrie, iar weekendul ăsta pare absolut special. Evenimentul a crescut foarte mult, ajungând la 25.000 de alergători, dintre care peste 5.000 la proba de maraton. E o cursă Gold Label, bine organizată, iar orașul pare că se bucură să primească oaspeți maratoniști în acest weekend.

E o paletă de culori gălbui care pare că se împletește perfect cu vibe-ul orașului. Încep ușor-ușor să mă relaxez, deși nu mă simt bine și nici pregătit pentru ceea ce urmează. 🍂

23:50, 24.

Ziua trece destul de rapid. Continui carboloading-ul, cafeluța, pregătirea echipamentului pentru a doua zi. Simt pornirea de a face publică prezența aici pe social media, deși o parte din mine e puțin temătoare că asta pune presiune inutilă. Cealaltă parte, cea care a înțeles că nu are rost să mă împotrivesc, câștigă.

Ușor-ușor se face din nou seară. Mă simt un pic mai răcit decât în serile dinainte. Urechea dreaptă, în sfârșit, mi s-a desfundat cât de cât și încep să-mi fac din nou curat în gânduri.

Încerc să vizualizez traseul, pe care realist vorbind nu-l cunosc, cel puțin nu în totalitate, și decid să mă concentrez din nou pe ceva simplu.

23:50, 24.

23:50, 24.

Playlist-ul e pregătit. Am decis să-i dau o durată de doar o oră și 25 de minute, fiind hotărât ca primele două ore să nu ascult muzică. Îmi doresc să devin una cu orașul, cu traseul, cu tot ceea ce se întâmplă în jurul meu. Să mă folosesc de toate acestea, să fiu prezent, conștient și să încerc să trăiesc fiecare moment din această călătorie.

Știu că pregătirea nu a mers ideal, dar nici nu cred ca am capacitatea să asimilez cum trebuie o pregătire ideală.

Duminică, 2:00am

Mă trezesc. Încep din nou să-mi aduc aminte toate momentele care m-au adus până aici.

Cum, în primăvară, abia mai reușeam să alerg, după ce mă încărcasem probabil mult prea mult pentru capabilitățile mele din iarnă. Intrarea în primăvară m-a prins subrezit, cu dureri pronunțate în zona superioară a picioarelor, undeva între șolduri și coapse, dar și pe interiorul adductorilor. Niște dureri pe care foarte greu am reușit să ajung să le controlez, dar pentru care, într-un fel, am fost recunoscător, deoarece m-au obligat, m-au forțat să învăț lucruri noi despre mine, despre corpul meu, dar și despre alergare în general.

Cred că fiecare lucru care se întâmplă în viața noastră ne provoacă, desigur, dacă suntem pregătiți și ne dorim să facem asta, să învățăm cum să ne ajustăm.

Nu sunt neapărat avocatul sintagmei everything happens for a reason, dar cred că lucrurile se întâmplă oricum și este decizia noastră cum reacționăm la ele. Şi fiecare reacţie ne pune pe un alt drum inevitabil şi tot aşa.

Eu mereu am fost un luptător. Este parte din mine și una dintre identitățile mele principale, așa că renunțarea nu a fost, nu este și nu va fi niciodată o opțiune.

23:50, 24. 23:50, 24.

Trece noaptea. În sfârșit, ceasul arată 5:35, cu aproape zece minute mai devreme decât îmi doream să mă trezesc, dar totuși este foarte bine.

Mă trezesc, încep pregătirile, iar la ora 6:30 oamenii frumoși de la cazare ne pregătiseră micul dejun. Majoritatea oaspeţilor de la Mosaik Bed and Breakfast erau participanți la maraton, iar doamnele care administrau locul erau pregătite să ne primească și să ne ajute să ne pregătim pentru cursele ce urmau.

După pregătirile de rigoare, alături de Amalia, ieșim pentru a începe warm-up-ul, în drumul nostru de aproape doi kilometri până în zona startului.

O dimineață răcoroasă, cu ceva burniță, aproximativ 10 grade. ☁️ O vreme ceva mai bună decât se preconiza cu una-două zile înainte, cu premisele de a nu depăși 17–18 grade până la finish-ul meu, în jurul orei 12:30, și, cu puțin noroc, cu foarte puțin sau deloc soare.

Ușor mai pesimistă decât se preconizase în săptămânile premergătoare și decât media generală a Ljubljanei în acea perioadă, dar, cu toate astea, o vreme cu care puteam să lucrez. Umiditatea însă mare îmi punea semne de întrebare în privința gradului în care eram adaptat să fac față unor astfel de condiții, dar tonul general era optimist.

Încep încălzirea. Încă simt jena ușoară la piciorul stâng, însă, pe parcursul încălzirii, lucrurile încep să devină mai optimiste.

Ceva panică înainte de start și, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, eram deja în corralul meu B, pentru cei care vizau sub 1:40 pe semi, respectiv 3:25 pe maraton, la aproximativ 100–150 de metri înainte de start.

O cursă medie, poate chiar mare, dar nu foarte mare.

După intonarea imnului Sloveniei, urmează o numărătoare inversă pe care o repet și eu în slovenă 🇸🇮, iar în mai puțin de un minut sunt deja aproape de linia de start. Arunc bluza pe care o pregătisem cât să mă țină cald în zona containerelor pentru donații de haine și, pregătit sau nu, pășesc în călătoria pe care mi-am dorit-o atât de mult.

Al optulea meu maraton de șosea, cu speranța de a fi al șaptelea pe care îl termin.

7. O cifră magică. Ulterior aveam să-mi dau seama că celălalt PB al meu fusese făcut la maratonul alergat cu numărul 3, o altă cifră magică. Deși nu cred în aceste numere sau în semnificația lor, mi se pare totuși amuzant.

Astfel, după o pregătire sub semnul întrebării, dar cu extrem de multe capabilități și resurse noi descoperite, sunt pregătit, pe cât se poate, să încep acest lung drum spre casă, către Kongresni Trg.

Din nou în centrul orașului, în inima Ljubljanei, această oază verde din mijlocul Europei, care mi-a adus atât de multe lucruri frumoase în viața mea de până acum.

Cursa

Este ușor ceață, am mănușile în mâini și mă aflu în mulțime. Startul este destul de lent pentru preferințele mele și ajung destul de târziu să alunec sub pace de 5:00/km, dar în cele din urmă mă stabilizez undeva în zona de 4:45–4:50/km, fără prea mult efort.

Primii aproape patru kilometri sunt pe o linie complet dreaptă, cu mici urcări și coborâri, care nici nu mă bucură, nici nu mă deranjează.

Ce mi se pare drăguț este că, la un moment dat, trec pe lângă un grup de fete și una dintre ele îi spune celeilalte:

It’s time!

O sintagmă care pentru mine a fost oarecum laitmotiv în zilele premergătoare cursei, încercând să-mi fac curaj și să mă pregătesc pentru ceea ce urma.

Temperatura este destul de bună. Nu găsesc motive reale să nu fiu fericit cu locul în care mă aflu sau să nu fiu optimist că voi putea avea o zi bună. Pulsul îmi stă și el sub control, în zona de 155–160.

Încerc să mă relaxez și să fiu prezent în moment.

Mulți spectatori pe margine, copii, tineri, dar și bătrâni, muzică, zgomot și, în general, un vibe festiv cum nu am văzut decât la cursele foarte mari la care am fost, însă într-un cadru mult mai intim.

Îmi place, mi se potrivește și mă bucur că sunt aici. ☺️

Primii cinci kilometri nu au un istoric foarte important. Kilometrii trec destul de controlat, fără ca pulsul să crească. Doar mici curbe și schimbări de elevație, nimic spectaculos.

Apăs pentru prima dată lap la borna de cinci kilometri.

23:53.

Următorii cinci kilometri nu au un istoric foarte important. Kilometrii trec destul de controlat, fără ca pulsul să crească. Doar mici curbe și schimbări de elevație, nimic spectaculos.

Apăs din nou lap la borna de 10 kilometri.

De această dată: 23:50.

Încep să depășesc constant. Mă aflu înconjurat atât de alergători de la semimaraton, cât și de la maraton și deja încep să-i depășesc pe cei care au plecat foarte repede, așa cum era de așteptat.

Mie îmi dă un sentiment de control și de împlinire, dar, cu toate astea, încep și eu să simt că sunt lucruri care nu funcționează cum trebuie.

Simt că mi se umflă puțin laba piciorului drept, simt jene la piciorul stâng, încep să simt un anumit disconfort general și încerc să-mi păstrez controlul și să rămân pe cât posibil, relaxat.

Rămân prezent, dar nu mai sunt la fel de optimist. Încerc să mă leg de tot ce se întâmplă în jurul meu, să găsesc acolo ceva care să-mi dea putere.

Mă alimentez ca la carte: la fiecare 15 minute, o gură de gel, aproximativ 20–25 de grame de carbohidrați, apoi câteva înghițituri de apă cu sare.

Din fericire, vremea nu este atât de călduroasă încât să-mi pună încă probleme. Îmi este chiar puțin frig, deși am renunțat la mănuși și, în afara faptului că transpir abundent pe spate, starea termică generală este destul de confortabilă.

Astfel, segmentul dintre kilometrii 10 și 15, la trecerea peste covorul de timing, mă prinde în 23:59.

O ușoară încetinire care, într-un mod nenatural și nenecesar, mă panichează puțin.

Sentimentul este foarte ciudat, mai ales în condițiile în care sunt încă bine, dar încep să-mi fac griji cu privire la cum voi putea duce toată această distanță până la capăt, într-un ritm constant, dacă deja încep să simt jene.

Mă scutur, încerc să mă readuc în prezent, mă uit înăuntrul meu și mă văd după a doua operație la menisc, cu piciorul bandajat, încercând să fac exerciții de întărire musculară la mai puțin de jumătate de oră după ieșirea din operație.

Mă întorc în Ljubljana.

Totul pare atât de simplu.

Continui.

Tot în această zonă, intrând în următoarea etapă a cursei, trecem cartierul Šiška și prin porțiunea împădurită a traseului.

În partea dreaptă, revăd Majde Šilčeve ulica, unde am locuit timp de doi ani, cât am trăit în acest oraș. Totodată, locul în care am descoperit sportul în general.

Simt un sentiment de fericire și împlinire. Îmi dau seama că îmi dau lacrimile pentru prima dată, iar efortul devine, parcă, mult mai ușor.

23:39.

Semimaratonul

Totul merge bine în acest moment. Alimentarea, starea generală, totul pare să fie sub control.

Trec de borna de la semimaraton în 1:40:28, iar segmentul dintre kilometrii 20 și 25 se încheie și el în 23:46.

După kilometrul 25, suntem în sfârșit în no man’s land. Alergătorii de la semimaraton s-au separat deja de noi de ceva vreme. Suntem destul de singuri, izolați. Nu mai depășesc constant oameni, pentru că pur și simplu nu mai sunt atât de mulți. Cei care au alergat maratonul Bucureşti ştiu despre ce vorbesc, chiar dacă nu e nici pe departe aceeaşi izolare ca acolo.

Și, odată cu liniștea asta, încep să mă lovească din ce în ce mai multe gânduri.

Oare mai am suficient? Oare n-am plecat prea tare? Oare mai pot să țin efortul ăsta? Oare nu va crește brusc temperatura și va ieși soarele, astfel încât să-mi fie mult prea cald ca să mai pot continua? Oare de ce trag de mine?

Mă liniștesc. Mă uit din nou adânc în mine și îmi aduc aminte cât de greu îmi era în primăvară să alerg un kilometru sau chiar 500 de metri la ritmul la care alerg acum, în jurul kilometrului 27.

Am în spatele meu un flăcău care s-a lipit de mine și refuză să-mi mai dea drumul. Stă la drafting, pentru că a văzut că sunt într-o depășire continuă. Îmi asum că e responsabilitatea mea să îi port şi lui de grijă.

Tot acum, aproape de borna de două ore, pot în sfârșit să-mi pun și muzica și încerc să mă relaxez.

24:03.

O ușoară încetinire, dar parcă nici nu mai contează.

După kilometrul 30 urmează o urcare, probabil cea mai serioasă din cursă, urmată de o coborâre.

Deși sunt încă în control, sunt oarecum panicat de faptul că mai am 12 kilometri, dar, în același timp, sunt uşurat că am reușit să trec de porțiunea 23–30, de care cumva îmi era cel mai frică.

Încep să mă întreb dacă am suficient antrenament cât să mai țin efortul acesta încă 12 kilometri. Fac socoteli, calcule, dar parcă nimic nu mai are sens.

Tot ce are sens și tot ce contează este că sunt aici, că am depășit toate opreliștile pe care le-am întâlnit în drum și că am reușit să mă construiesc, în mare parte prin propria-mi voință, astfel încât să ajung aici.

În sfârșit, încep să mă depășească primii câțiva concurenți, probabil primii din toată cursa. Un semn că mai sunt câțiva care reușesc să-și țină bine efortul.

Cu toate astea, rămân relaxat. Suntem pe o coborâre, dar nu-mi doresc să forțez atât de tare încât să-mi provoc niște crampe tocmai acum.

Îmi continui alimentarea și hidratarea metronomică. Văd că începe ușor-ușor să iasă soarele, dar condițiile meteo sunt încă destul de bune și mă apropii, pas cu pas, de kilometrul 35.

Lucrurile încep însă să se precipite pe măsură ce soarele pare că se arată tot mai mult. Mă cuprinde un pic de panică, simt dureri din ce în ce mai mari în piept și mă lovește din nou acel sentiment absolut necontrolabil că este posibil ca astăzi să-mi găsesc sfârșitul.

23:50.

Simt însă că ceva mă poartă. Ceva care poate nu a fost cu mine la nicio cursă de până acum. 😌

Simt o putere care încearcă să-și facă loc și, ușor-ușor, decid să o las să mă cuprindă.

Pun probabil cei mai rapizi doi kilometri consecutivi ai cursei, 4:42 și apoi 4:41, și încep să văd din ce în ce mai aproape posibilitatea de a reuși să prind unicornul. 🦄

Mă scutur, pentru că încă nu sunt la final. Soarele este deja pe cer, strălucește, iar eu decid să decelerez ușor, aproape insesizabil, mai ales că acum sunt expus și apar și mici fluctuații de teren, cu urcări și coborâri.

E greu, aproape insuportabil, dar simt că ceva mă poartă.

24:09.

Ultimii doi kilometri. De fapt, 2,2 kilometri.

Păstrez ritmul aproape metronomic, poate cu două-trei secunde mai încet. Durerea în piept se accentuează, picioarele însă rămân suficient de puternice. Nu pare că vor apărea crampe astăzi.

Îmi adun toate forțele, sentimentele și trăirile și încerc să mă conving că pot să sper și chiar să tind către un final în care nicio parte a corpului meu nu va ceda.

Sunt deja pe Slovenska cesta și știu că mai am foarte puțin până la final. Îmi permit ușor-ușor să accelerez și să nu mă las depășit de soldații care doresc să-mi fure din “glorie”.

Intrat pe ultima turnantă, o ușoară coborâre, îmi permit să pornesc kick-ul de final și să mai prind doi băieți din fața mea, chiar în timp ce trec linia de finish.

3:21:25.

Un nou record personal, cu un minut și 23 de secunde.

Primul meu record personal la maraton după mai bine de cinci ani.

O perioadă în care s-au schimbat atât de multe. Eu nu mai sunt același și, cu toate astea, versiunea mea de astăzi a reușit să trăiască această bucurie.

E o zi unicorn. O cursă perfectă, care înnobilează toate eforturile pe care le-am investit în ultima perioadă.

E o versiune a mea care astăzi se află aici și care poate să primească ceea ce i se oferă, să accepte și să îmbrățișeze.

Suntem în Kongresni trg, în Ljubljana, în orașul în care a început totul, iar eu îmi permit în sfârșit să las toate emoțiile să iasă.

Și nu pentru că le-am ținut închise, ci pentru că acum, în sfârșit, simt că mi s-au răsplătit toate eforturile.

Și nu pentru că Universul, Viața, Energia, Divinitatea — și cum mai vrei să-i spui — îmi datorează ceva.

Ci pentru că eu îmi datorez mie, în primul rând, să fiu aliniat cu tot ceea ce mi se oferă.

Și chiar mă simt dator.

Astăzi este ziua mea.

Și prin ea mă exprim în cea mai pură formă.

Ljubljana, îți mulțumesc.

Detaliile cursei: Ljubljana Marathon 2026 | Run | Strava