RunningPedia

“Hope is what makes us strong. It is why we are here. It is what we fight with when all else is lost.” Pandora – God of War 3

Oare as putea sa fac alte alegeri sau orice as fi facut in trecut, m-ar fi adus oricum in momentul de acum? Cat de mult putem influenta de fapt rezultatul si cat de mult e de fapt falsa impresie pe care ne-o asumam ca ceva pe care putem controla, ca sa ne faca sa ne simtim stapani.

Oare de cati pasi, greseli, momente, alegeri gresite sau alegeri corecte, de cat dat la perete e nevoie pana reusesti sa-l spargi? Dar poate daca loveai in alte puncte ar fi cazut mai repede sau poate n-ar fi cazut deloc. Dar de ce trebuie sa cada peretele? Si mai important, oare e peretele care trebuie? Cine decide? Si mai degraba de ce.

Ne place atat de mult sa ne simtim stapani pe propriile alegeri, de parca noi le-am fi creat. Si daca totusi in momentul in care peretele cade, tot ce descoperi e un alt perete? Oare vei fi gasit ce ai cautat de fapt? Si ce gust va avea? Cum va arata acel moment, cand in sfarsit reusesti sa treci prin el, dupa multe zile, luni, ani, zeci de mii de lovituri. Vor fi meritat toate cicatricele pe care le-ai capatat pe drum? Sau poate a fost totul in van, intr-o incercare disperata de a te simti in control. Ce e mai important? Ce ai fost? Ce esti? Ce ai devenit? Oare a meritat? Oare mai stii? Iti mai aduci aminte de unde ai pornit si pentru ce? Cine esti? Te mai recunosti? Ce indicatori folosesti ca sa masori gradul de satisfactie pe care l-ai dobandit in momentul in care peretele a primit, in sfarsit ultima lovitura. Si cum stii daca de fapt peretele a cazut? Oare e un perete real?

Sunt mult prea multe intrebari si chiar si mai multe raspunsuri.

19 Martie 2025.

12 ani de alergare. Probabil catre 30.000km alergati. (si spre 3000h)

Antrenamentul de tonus de dinainte semimaratonului din weekend. Mici dureri intre sold si coapsa, cu bataie usoara spre inghinal inca exista (culmea la ambele picioare). Am atatea raspunsuri, pentru toate semnalele pe care mi le transmite corpul, incat e aproape imposibil sa ma mai ia ceva prin surpindere. Le accept. Incepe bucata tare de 3km la 3:50.

Aproape instantaneu trimit un impuls de energie si brusc simt cum picioarele se trezesc la viata. Am mai multi muschi ca niciodata, multe puncte din corpul meu care n-au fost activate decat dupa aproape 38 de ani. Las energia sa ma inunde, simt cum ritmul acela devine extrem de confortabil. E o stare pe care o accept, o apreciez si o las sa ma hraneasca. E multa emotie si mai multa speranta. Imi creez multe ancore aici, am atatea create de-a lungul timpului. Mai ales ultimele luni de antrenamente au mers atat de bine. Fara indoiala, Radu a reusit sa ma aduca la urmatorul nivel.

Sigur, mici probleme vor exista mereu, dar e mai mult decat as fi putut spera.

23 Martie 2025.

S-a dormit bine ultimele zile. M-am incarcat in ultima saptamana cu destula odihna si cu multa energie si recunostinta pentru noptile dormite alaturi de fiul meu. Ce mult a crescut. 6 ani.  Sunt recunoscator ca e langa mine weekend-ul asta. Nu am niciun stres cu aceasta cursa (sau in fine, doar putin 😊). Aproape ca ai putea spune ca nu mai conteaza, cel putin nu la fel de mult ca in trecut. Mult mai putine emotii, griji. Realitatea, insa, este ca am atatea cicatrici incat nimic nu ma mai poate suprinde. Am dat atat de mult la perete, incat am mainile tabacite. E ceva mai puternic acum decat simple emotii. E ce am devenit.

Ies din metrou la Unirii. Nu ma simt fizic la 100% dar nu-mi fac griji. E o dimineata placuta de primavara, chiar daca bate putin vantul. Se simte miros de flori si da sa iasa soarele. Mi-as fi dorit conditii ceva mai bune, mai multa racoare, dar aproape ca ar fi fost nedrept. In primul rand fata de mine. Trebuie sa nu-mi fie usor. 😊

Ma indrept spre startul Legal Half Marathon. Proba de 10k se afla in desfasurare, campionat national. Primii baieti isi fac loc. Il vad pe Gavril, un sportiv semi-pro (pro dupa unii) pe care il apreciez mult, apoi pe Robert si ma inspira maxim tenacitatea lui. Stiu ca a trecut printr-o perioada foarte neplacuta dpdv sportiv si acum se lupta sa devina cea mai buna versiune de care e capabil, si pare ca ii iese.

Imi las bagajul la garderoba, ma salut cu cativa cunoscuti si incep incalzirea. Singur. In continuare nu ma simt ideal, dar ma simt suficient de bine cat sa stiu ca o sa pot lupta. Inca o zi de dat la perete.

Se pleaca. Tare, ca de obicei, incep sa ma stabilizez la un 4:05. Un prieten vechi incearca sa intre in conversatie cu mine, dar sunt mult prea in capul meu ca sa fiu capabil de mai mult de 2-3 cuvinte. Incerc sa conserv energie, e prea devreme sa ma las luat de val.

Usoara coborare, urmeaza intoarcerea din Piata Unirii, retur pe Bulevard spre Piata Alba Iulia cu o mica ocolire pe Mircea Voda (si o intoarcere marsava de 180 de grade). Pe acest sens bate vantul din fata destul de tare si devine mai dificil sa gestionez ritmul. Dupa Alba Iulia se mai continua putin spre Decebal, unde se petrece o noua intoarcere la 180 si pare-se urmeaza vant din spate. Ca de obicei, nu ofera la fel de mult ajutor, precum ofera opreliste pe celalat sens, dar e ceva cu care sunt invatat, ca multe altele.

Ritmul mediu e unde la 4:14 si incep sa simt ca aluneca mai mult decat mi-as dori. Mircea, care hotarase sa-mi tina companie, stiind ca avem acelasi obiectiv si bazandu-se pe capacitatea mea de pacing, se pune pentru prima data usor in fata. Suntem aproape de finalul primei bucle de 5km si ceva. Urmeaza alte 3, viteza scade, energia ma paraseste.

Muschii devin rigizi, picioarele aproape ca se blocheaza, rand pe rand. Am trecut doar primul sfert de cursa, venind pe coborare si pare ca lupta se apropie de sfarsit.  

Rabdare. Deschid dulapul. Ce sunt? Ce am devenit?

Workaround 1: schimb pasul. Incerc sa ma relaxez. Ritmul inca scade, 4:16 avg. Ii spun lui Mircea ca e prea cald (si imi era deja).

Apply extra fix: caut adanc, deschid valvele, las energia sa curga. Il prind din nou pe Mircea si stau putin cu el.

Add gel: ii dau creierului treaba si corpului un extra boost. Rupe ambalajul, ia putin cate putin, inghite, digera. Ma trezesc singur. Au trecut inca cativa km si desi bate vantul din fata, urc, pare ca m-am stabilizat pe 4:16. Ma agat de mine si ma repornesc. Just another Tuesday.

A doua intoarcere pe Decebal si prima data cand ritmul mediu se duce in 4:17. Sunt deja pe coborare si cu o accelerare pe care corpul meu nu o percepe, ma remontez pe 4:16. Incep sa ajung alti concurenti si altii. Sfarsitul buclei 2 ma prinde mult mai in forma decat sfarsitul primei.

Desi inca e soare, pasul si forma mea si-au revenit. M-a lovit in plin dar azi am fost mult prea pregatit incat sa ma rapuna. Desi e doar km 10, stiu, accept ca sunt pregatit sa-i dau ultima lovitura. In lumea mea am trait si vazut prea multe ca mai fiu speriat. Astazi, peretele, macar unul, o sa cada.

Ajung aproape de CP (apply extra patch), ma bucur ca au sticle in CP si desi nu vad niciuna, il zaresc pe voluntarul meu preferat, ii strig (scuze frate daca a fost mai mult un racnet…): STICLA. Percuteaza in secunda 2, imi iese in cale si mi-o ofera. Ca un muribund recunoscator ii multumesc. Folosesc o parte din continut mai mult sa-mi racoresc corpul, sorb 2 inghituri si cu vigoarea regasita ies iar la atac.

Ritmul de 4:16 e stabil. Pentru prima data arunc o privire pe puls, 168 avg. cam la threshold, usor mai mult decat mi-as fi dorit, cu inca 2 ture de facut, dar feel-ul e bun. Decid sa-l ingor din nou si sa ma concentrez pe feel. Avem resurse si sunt sigur ca orice val va mai veni, nu va mai avea putere sa ma rapuna.

Bucla 3 e fara istoric. Muschii vechi si noi sunt acum treziti, am uitat de orice mic junghi si totul merge ceas. Stiu exact cand sa imping si cand sa ma retrag. E ca la sex. It takes practice, but practice makes perfect, mai ales cand e cu cine trebuie. Astazi eu sunt cu versiunea mea cea mai buna si nimic din exterior nu ma mai poate atinge. Doar ma hraneste. Mi-e foame. Mi-e pofta. Azi sunt invincibil.

Simt cum ma inunda toate emotiile. Se apropie km 15 si incerc sa nu-mi permit inca sa ma bucur complet. Pentru o secunda trag sa-i sun pe Klaus si Amalia sa le spun ca ii iubesc, in egoismul meu, cred ca daca-i zic fiului meu ca tati n-a renuntat, n-o s-o faca nici el, niciodata. Imi dau seama ca cel mai probabil il preocupa altceva in acel moment, si e perfect normal. Imi zambesc recunoscator si decid sa-mi fac un selfie. Sa mai am o ancora, tangibila, atunci cand ma voi ma indoi de mine.

Sunt atat de plin de emotie, de speranta transformata in putinta incat ma inunda.

Trec pe la CP, voluntarul meu preferat (Ilie) ma asteapta deja cu sticla deschisa, plina doar pe jumatate si imi iese in intampinare. Desi nu e special acolo pentru mine, cel mai probabil, eu asa ma simt. Termin bucla 3 in usoara accelerare fata de bucla 2. Pentru prima data incep sa fac calcule de timp. Sub 1:30 nu e imposibil, dar e improbabil, cel putin pe oficial. Stiu ca inca pot sa accelerez, dar intrebarea e cat imi permit sa o fac fara sa fac implozie.

Decid sa incerc. Maresc efortul, putin cate putin, testez apele. Gelul 2 intrase bine acum ceva timp, ma gandesc bine daca sa-l incerc si pe al 3lea. Cate variabile imi permit sa (mai) adaug. Stomacul si muschii abdominali, par prinsi undeva la limita intre “putem sefu” si “gata, stingem lumina”. E extrem de greu de zis care varianta va castiga. Decid sa scot gelul, e aproape km 17 urmeaza bucata in usoara urcare si cu vant din fata si daca vreau sa accelerez, probabil voi mai avea nevoie de un mic boost. O dau la pace si mananc jumatate din el. Pare un compromis, bun, eficient.

Inca prind concurenti. Sunt sigur ca media de pace urmeaza sa scada din nou la 4:15, pentru prima data dupa inceputul buclei 2. Desi intorc pentru ultima data pe Decebal si mai sunt doar vreo 2 km, am rabdare. Deja prind destul de multi dintre concurentii mai inceti cu -1 bucla, de ceva timp i-am tot prins. Inainte sa ma auto-validez prea mult, imi dau seama ca si pe mine ma prinsese Soare la sfarsitul buclei 3, deci pe undeva Universul e in echilibru.

Ilie ma zareste si zambeste fericit iar eu ii multumesc cu privirea. Desi nu sunt sigur ca merita posibila decelerare, schimbul e atat de eficient, la fel si folosirea lichidului pretios, incat pare ca de fapt castig secunde.

Incerc sa aplic toata energia pe care o mai am si desi stau de ceva timp la puls peste 170, jucandu-ma cu focul, stiu ca acum chiar nu se mai poate intampla nimic. Mi-as fi dorit un kick mai puternic, dar ma multumesc cu km 21 la 4:07 si ultimii 290m masurati de GPS la 3:44.

Media e deja stabila in 4:15 si trec semi-ul pe ceas in exact 1:29:54. Bucata pana la finish e o Sarbatoare, una putin mai “lesinata”. Vad ceasul oficial, urmeaza sa treaca de 1:30:40 (1:30:39 chip time). Stiu ca e PB de aproape 1 minut raportat la orice traseu, antrenament etc. de semi facut vreodata si chiar mult mai mare daca ma raportez doar la trasee certificate World Athletics ca acesta.

Ultimii cativa metri ii merg si desi m-a costat probabil 1-2 secunde, doar de dragul de a face un cvasi-pose de finish, nu regret nicio secunda.

Corpul inca tine si nu simt deloc nevoia sa ma opresc, dar imi doresc. Imi iau medalia (care paradoxal, nu inseamna absolut nimic pentru mine si pe care sincer, acum, nici nu mai stiu unde am pus-o 😊).

Imi gasesc prima portiune de trotuar cu iarba verde, ma prabusesc cu fata spre podea, nu ca sa ma ascund, ci pentru ca asa simt.

Si imi permit sa las toata emotia sa iasa.

Azi am luptat. Si am daramat peretele.

Oare a fost un perete real?

Sunt mult prea multe intrebari si chiar si mai multe raspunsuri.

A meritat? Absofuckinglutely.

Primul PB cu Team Run in noua era. Plecat de la -1, doar cu istoric, mult, si bun si rau.

De la nivelul -1 la PB pe semimaraton, intr-un an. Da, Marius, esti ok. 😊

Hai ca mai vin si altele. Cel mai probabil.