Ultra Trail Snowdonia by UTMB – Beauty, Chaos and Suffering

Îmi place mult să scriu, dar am făcut asta mai puțin în ultimul an. Mereu zic că mai scriu ceva, dar nu am suficientă energie și o las baltă.

Acum sunt pe tren, spre Brașov, și ascult în căști un remix Valhalla — cel pe care credeam că îl voi asculta la cursa de la Ultra Trail Snowdonia by UTMB, dar, odată ce s-a instalat haosul pe vârf, am renunțat la ideea de a mai scoate căștile.

Da, cred că voi scrie despre UTS de data aceasta. Nu cred neapărat că este o poveste motivațională, cât mai degrabă îmi doresc ca, peste câțiva ani, când citesc, să nu îmi amintesc doar că am terminat pe locul 7 feminin într-o cursă în care haosul s-a instalat foarte devreme, ci întregul context.

Sursă photo: Sportograf/Ultra Trail Snowdonia by UTMB

Mi-a atras atenția acum 3 ani datorită traseului tehnic. Mă tot întrebam de ce iubesc tehnicul și mereu mi-am zis că ține de faptul că pot fi competitivă cu fetele alea care au viteză pură mai bună decât a mea. Dar oare e logic ce zic? Da și nu. Da, pentru că, cu cât este mai tehnic un traseu, cu atât se reduce diferența dintre cine are „x” timp pe plat și altcineva cu „x-1”. Știu, v-am băgat în ceață cu x și x-1, așa că voi da un exemplu: între cineva cu un semi pe plat de 1:30 și cineva cu 1:32 sau 1:35, să zicem. Probabil nu e 100% accurate exemplul meu, dar l-am dat ca să înțelegeți că e vorba totuși de diferențe de timp care par semnificative (da, 2 minute sunt semnificative pe plat), dar nu suficient de mari.

Recent discutam cu Marius cum risc ca pe plat să îmi fac entorsă, în timp ce pe tehnic să alerg ca și cum asta mi-a fost scris de la Univers. Explicația ar fi că al meu creieraș face legăturile neurologice mult mai rapid atunci când este într-o situație de criză — de altfel, mi-am demonstrat de nenumărate ori că sunt extraordinară în condiții de stres și în jobul pe care îl am. Recent am găsit chiar și o explicație științifică a fenomenului și de ce am nevoie de această „adrenalină”/rush. O accept și mă accept așa cum sunt.

Deși am impresia că se diminuează în timp, there is still a need to run those fucking technical trails, although now I have Maria, Klaus, my family and Marius. Before I did not have all of this and I aimed for adrenaline like it was the last thing I was doing.

But let’s get back to the present moment and better understand me.

De foarte mică am învățat că trebuie să mă zbat pentru ceea ce îmi doresc și că nimic nu vine așteptând sau urmând scurtăturile. Cum tot de mică am învățat ce înseamnă competitivitatea, m-am hrănit cu ea și am învățat cât de nocivă poate fi — dar asta mai târziu, acum, mai la bătrânețe. 😆

Tot pe tren și mi s-a schimbat playlistul pe muzică spaniolă 😆. Făcea și asta parte din playlistul de cursă. Cred că trebuie să vă povestesc mai târziu ce film am avut legat de cursă în 4 acte. 😆 Dar întâi să intrăm în partea de antrenament.

Ziceam că am descoperit cursa acum 3-4 ani și de atunci îmi doresc să o fac. Am descoperit-o în perioada în care urma să se nască Maria și Nana își promitea că o să înțeleagă mai bine cultura britanică. Și cum altfel decât în modul-mi caracteristic, să încep cu munții.

După ce în anii trecuți nu s-a potrivit fie cu Lavaredo, Transvulcania sau Transgrancanaria, anul trecut, pe sfârșit de an, după ce aproape decisesem că e momentul să renunț, mi s-a întipărit în minte că încă nu am alergat în UK și Irlanda (unde mai am curse pe care îmi doresc să le fac). Și, cum sunt genul care nu lasă lucrurile neterminate, mi-am îndreptat atenția către UTS.

Eram după semi-ul de la Mitja d’Ain, începeam să am energie și foame de alergare. Dar știam că, dacă nu tratez lucrurile smart, risc să mă întorc în groapa în care mă băgasem foarte adânc cu câteva luni în urmă și, de data asta, siiiigur nu mai aveam motivația să ies.

Am continuat să alerg foarte easy și să încerc un PB pe 10K la Pe Argeș în Jos, la Pitești, deși nu erau semne că aș fi acolo. Dar, alături de colegii lui Marius, care erau la semi, conduși de Radu Milea, și de Denisa, care îmi țipa să trag de mine și să scot ”răutatea și fizic, nu doar online” (R.M.), am reușit să bifez primul sub 43 de minute și oficial i-am dat reset creierului.

Boss, eu conduc! Pune-ți centura că decolăm!

Sursa photo: Mitjia d’Ain

A urmat o iarnă grea în România, cu frig ca niciodată în ultimii ani și ședințe de antrenament la intensitate relativ scăzută, dar cu o foame de alergare ca niciodată până acum.

Am făcut echipă cu Marius și Mircea la Gerar — unde îmi place să îmi încep anul mereu, cu un test de semi. Știam de la start că e posibil ca echipa să nu poată duce ceea ce îmi doream eu, așa că ne-am înțeles din start: dacă lucrurile nu merg, rămân singură.

După o buclă am rămas eu cu mine și cu gândurile mele, am lăsat trackerul la masa de monitorizare și a fost game on. Soldatul a ieșit în misiune și sub 1:32 urma să cadă. Cu cel mai vesel playlist posibil: „Gozadera” on repeat timp de 1:30. Același cu care am alergat toată iarna. Aveam nevoie ca creierul să vadă durerea ca pe o bucurie și asta l-am învățat.

M-am uitat peste lista de curse a primăverii și nu aveam ce să alerg tehnic în România, așa că am alergat câteva sesiuni de long runs în Piatra Mare și, de restul, Tâmpa și Drumul Vechi, pe toate temperaturile și intemperiile posibile. Antrenamente de viteză în ploaie, vânt, ninsoare și chiar 14-17 grade la prânz. Antrenamente pe bandă, în casă, la temperaturi de 20-25 de grade și viteză afară, la grade cu minus.

Am făcut tot ce îmi stătea în putere, deși regret că nu am mai avut o lună la dispoziție, asta este. 🤷🏼‍♀️

Dar știți ce înseamnă să ieși cu drag la fiecare alergare și să îți iasă de fiecare dată pe gură „iubesc alergarea”? Eeei bine, asta mi s-a întâmplat mie în acest training block, primul în 7 ani de alergare.

În ultimele luni am tăiat mult din oamenii din jurul meu, am încercat să blochez pe cât de mult posibil energia negativă, oamenii care pe față mă felicită și pe la spate mă bârfesc, oamenii care îmi impuneau să fac lucrurile într-un fel sau altul. Până la urmă, mă placi și mă valorezi pentru ceea ce sunt, altfel probabil ai nevoie de altcineva, nu de mine.

Am învățat să mai zic și nu și să mă mai pun și pe mine pe primul loc. Să blochez dramele și să mă concentrez pe ce este important pentru mine. Iar pentru mine era important să ajung în cea mai bună formă la acest start, dar totodată să mă bucur de lucrurile cu adevărat importante din viața mea: familia, gașca de alergare și să îmi păstrez jobul în contextul unei piețe instabile, să fac mai mult din ce îmi place (alergare și social media), dar să am și energie pentru toate astea.

Am luat decizia ca, pentru o perioadă, să lucrez cu un nutriționist. Am înțeles că nu mă alimentez suficient și am lucrat la asta. Cu cât am intrat mai mult în perioada specifică de antrenament, cu atât lucrurile au început din nou să îmi scape de sub control: acum mâncam prea mult și începeam să mă îngraș. Chiar am și pus 2 kg — inițial am dat vina pe creatină și retenția de apă, apoi am realizat că, din nevoia constantă de mâncare și energie, începusem să introduc mâncare nenutritivă.

Mă văd în postura în care am aproximativ aceeași viteză pe plat, dar urcările începeau să sufere din cauza greutății, care se ducea deja spre +3 kg, așa că mi-am îndreptat atenția către FitFoodWay — meniul de menținere, cu suplimentare în funcție de sesiunile de antrenament. Până la startul cursei am reușit să scad aproximativ 2,5 kg.

Am început anul cu vestea că anul acesta voi fi ambasador Precision Fuel & Hydration și a fost una dintre cele mai bune vești. La cât de mult mănânc eu în antrenamente, reducerile pe care le-am tot primit au fost binevenite. Tot la ei am intrat în programul Athlete Study Case și asta mi-a oferit oportunitatea să învăț mai multe despre nutriția de cursă și, totodată, a fost un boost mental pentru mine.

După o perioadă în care am alergat doar într-un singur brand de încălțăminte, am decis să încerc și altele și, după vreo două încercări eșuate de a intra în programe de influenceri pe alergare, a venit și anunțul oficial că Dynafit primește aplicații și din România.

Acum un an le-am scris și i-am întrebat dacă nu consideră ca pe viitor să primească aplicații de la noi. Din interacțiunea cu ei am rămas cu speranța că se va întâmpla, iar acum se întâmpla. Am fost în extaz în prima fază, apoi mi-am amintit de cele două respingeri și am decis ca mental să mă obișnuiesc deja că nu voi fi eu.

A trecut perioada de rezultate și nu aveam încă vești, așa că eram deja împăcată, când primesc mesajul oficial de la Adi — marketing guy from SportGuru. Acum chiar era game on. Primul lucru a fost să caut pantof de cursă până vine kitul și să testez deja.

Sursa photo: Arhiva personala/STR 2026

Sunt la cursă, știu ce îmbrac și încalț, kitul obligatoriu pare serios. Ce e ăla bivy bag? De ce nu poate fi de ajuns o folie de supraviețuire?

Am avut o perioadă destul de ciudățică la muncă în ultimele două săptămâni înainte de cursă și încă vreo câteva în toată perioada asta de antrenament și nu părea să se termine nici cu o zi înainte de cursă, dar am încercat să blochez gândurile și să îmi focusez energia pe a mă pregăti de câmpul de luptă — cu gândul că, dacă crapă Universul, I handle it on Monday.

Am reușit să găsesc un sistem bun de a-mi pune kitul obligatoriu în vesta Dynafit Ultra 12 și am decis să îmi iau și centura de brâu ca să mai adaug câte ceva în ea, inclusiv bețele de alergare (pentru care am luat, pe ultima sută de metri, bagaj de cală). Am repetat în cursă cu ceva echipament din cel obligatoriu, așa că nu îmi părea cu mult mai greu decât îmi era cunoscut.

Aceasta este o cursă în care nu se permite asistență în CP-uri, așa că aveam să car toată nutriția.

Înainte de cursă am avut o sesiune de consultanță cu SpectroLife să văd dacă targetul meu este fezabil și am aflat că era la limită și în condiții 100% optime și cu un plan livrat ca la carte. Deși Zsolt mi-a spus toate astea, aveam încredere în mine și știam că pot livra ce zice el. Rar mă supraestimez.

Sunt la startul cursei, cobor din mașină și încep încălzirea. Aș vrea să fac pipi, dar e coadă mare… îl chem pe Marius să îmi țină de șase, urma să fac pipi după un copac. 🤣 Nu doar eu, ci și alții, dar aia este, nu văd decât un fund nebronzat.

Până cu vreo 2-3 săptămâni înainte de cursă am fost a 7-a favorită, cu mențiunea că, în afară de primele 3, celelalte erau toate de bătut. Dintr-odată, deși înscrierile erau sold out, apar din ce în ce mai multe domnițe, nu neapărat cu index de elite, dar cu 40-50 de puncte mai mari decât indexul meu. Se datorau schimbării de index și așa ajunge fata favorita nr. 11. Și, ca să fie bine, se mai adaugă unele last minute, nici astea cu index de elită, și cu înscrierile închise. Wink wink și înțelegeți voi. 😆

Cea mai mare frustrare în contextul acesta a fost faptul că s-au strigat primii 10 favoriți și favorite să le zică doamna UTMB de bine și eu eram în afara acelei găști. Trebuie să recunosc că asta mi-a activat competitivitatea și mi-am zis: „Azi venim în top 10 ca să le arătăm noi cine este Amalia Ardeleanu”. Fiecare se motivează cum și din ce vrea/poate. 😂

Desi am făcut o treabă mai bună la acest start, adică nu am plecat la ritmul celor care se credeau la o cursă de sprint, pulsul tot mi-a luat-o relativ razna. Emoțiile de start și presiunea pe care o pun pe mine încă nu au fost gestionate în totalitate.

Mă uitam la ceas și, deși mă simțeam bine, tot era mai sus decât voiam eu să fie pe prima urcare. Simțeam că nu trag de mine prea tare și că ritmul este totuși ce îmi doream. Am ales să plec în cursă cu vechiul meu Fenix 6S Pro pentru că el îmi arăta și segmentele de urcare și coborâre. Mi-am pus Pro Pacing pe el și, totuși, îmi arăta datele de la centura de puls care păreau eronate pentru cum mă simt.

Am decis să nu împing mai tare, deși eram clar în urma targetului. E o zi luuungă și e timp să recuperez pe coborâri.

Nu trec 30 de minute din cursă și începe o ploaie torențială extrem de rece și, cu cât continuam să urc, vizibilitatea scădea și frigul se intensifica. Aveam mănușile ude leoarcă, hainele de pe mine începeau să se lipească de piele și să îmi fie frig de la vântul puternic care mă lovea din toate părțile când am ajuns prima dată pe vârful Snowdon.

Sursă photo: Sportograf/Ultra Trail Snowdonia by UTMB

Decid că e momentul să îmi iau geaca de ploaie pe mine. Aveam jacheta Alpine 3 Layer la mine, am deschis fermoarul din spate ca să o pot trage direct peste geacă.

Am ajuns în vârf, e momentul să recuperez pe coborâre. Mare mi-a fost uimirea să văd bolovanii ăia mulți și cu forme diverse pe care trebuia să cobor prin ploaie, șiroaiele de apă care curgeau de pe vârf în jos, pe care nu le puteam evita și prin care urma să trec… oamenii care urcau pe vârf pe vremea asta câinească.

Îmi era frig la mâini, deja băgasem bețele în centura de brâu, trag mânecile peste mănușile ude și mă gândesc pentru o secundă dacă să nu scot și mănușile impermeabile din vestă. Îmi zic că lasă, că se oprește ploaia.

Deja devenea din ce în ce mai greu de coborât. Deși aveam deja aproximativ 1,5 km coborâți, oamenii erau din ce în ce mai mulți și ceața se intensifica încât îl mai vedeam doar pe cel din cea mai apropiată vecinătate.

Oare mai sunt pe traseul corect? Dacă greșesc traseul și merg spre altă cursă sau ies de pe traseul de cursă?

Îmi arunc privirea spre ceas, care îmi confirmă că sunt pe traseul corect. Cred că eram la al doilea gel cu cafeină. Deși am fost învățată să iau unul la 2 ore, a fost o decizie personală să consum unul pe oră și, de restul, gel flow.

Se mai termină coborârea asta tehnică? Oare și următoarele sunt la fel? Se duce cursa mea în plop…

Ajung în CP, îl văd pe Marius de la distanță, cu umbrela. Mă amuzam în mintea mea. Mă gândeam deja cum „lovește” cu motivaționale și eu îi întorc câteva specifice mie.

Mi-a ieșit un „am suferit ca un căcat” și probabil ceva legat de tehnicitatea coborârii.

Planul de acasă era să pierd pe urcări minimul necesar și să recuperez pe coborâri, unde am un avantaj natural, dar, din păcate, prima coborâre a fost extrem de tehnică pentru așteptările mele, la care se adăuga și ploaia torențială.

La o simplă matematică de moment îmi ieșeau cam 17 minute sub target. Eram în scenariul 2, care cumva era cel mai probabil să fie și dacă nu ploua.

Am ieșit destul de repede din primul CP, sunt expertă la asta. Îmi place să nu petrec prea mult timp acolo.

M-am întors pentru a doua urcare, care devenea foarte curând destul de tehnică și cu ”prietena mea”, ploaia, încă pe capul meu. Am trecut ușor-ușor la depășit, mă simțeam bine, pulsul era sincronizat cu ce simțeam.

Nu cred că intram bine pe un drum extraordinar de frumos, cu trenul care urca în paralel cu noi, și mă trezesc cu o doamnă care mă prinde din urmă, cu pulsul în gât. Îmi văd de treaba mea.

„Remember, ca în antrenamentele mentale, it is not the time yet.”

Rămân la ritmul meu și o ajung din nou. O nouă încercare de a mă întrece, în timp ce eu păstrez ritmul meu și îmi văd de ale mele. Se întâmplă asta de vreo 3-4 ori până cedează.

Îmi continui epopeea și prind din urmă un alergător din UK care îi povestea unei alergătoare că se însoară în iulie și de asta nu face OCC-ul. Decid să îi las să mă tragă atâta timp cât păstrează acest ritm. Aflu că ea e una dintre primele favorite, povestea ea.

Îmi dă puțin cu virgulă, dar atunci îmi zic în minte: „Lasă că ești bine, Amalia”.

Rămân cu ei până realizez că toată discuția asta a lor o slăbise pe alergătoare și începe să scadă ritmul. Atunci decid să îmi continui traseul depășindu-i pe o porțiune relativ plată.

Plec mai departe cu gândul la Maria și că peste 20 de ani mi-aș dori ca Nana încă să alerge și să facă această cursă cu ea.

În tot acest timp a plouat non-stop și curând intru pe creastă. Mă ploua și mai tare, iar curând se pierde din nou vizibilitatea. Pentru câteva trepte am pierdut contactul cu traseul și realizez că am urcat mai mult decât era nevoie și, totodată, am pierdut și câteva poziții…

„Oare de ce am intrat în cursa asta?”
„Dacă aș fi știut cum e pe vârf aș fi zis pas.”
„Iubesc prea mult viața pe care o am ca să mi-o risc azi aici.”
„Poate ar fi momentul să call it a day.”
„Extraordinar moment ți-ai găsit, ești pe vârf, nu te ia nimeni de aici, tot pe picioarele tale cobori.”

Am plecat pe a doua coborâre, care nu avea să fie cu mai puțină tehnică decât prima.

După ce mi-am blestemat alegerile, dar totodată m-am gândit toată coborârea ce exemplu îi dau eu Mariei dacă cedez acum, am ajuns în apropierea celui de-al doilea CP. Cred că aud un top 10 în trecere și intru în CP.

Marius deja mă întâmpină și strigă la mine că sunt extraordinară și tot de la strigătul lui aud de un top 10. Intrând în CP ies la fel de repede ca din primul și plec la vânătoare.

După ce am ieșit din CP am realizat că adrenalina avea să se termine destul de repede. A treia urcare, încă ploua (dar nu la fel de torențial ca pe vârf) și era un frig care îmi intrase adânc în oase, ceața în schimb era și mai densă.

„Oare de ce mă bag eu în dintr-astea?”
„Zâmbește, ca să îți minți creierul că nu te simți execrabil, ci foarte bine.”
„Al naibii, iubesc alergarea mai mult ca niciodată, dar de ce mi-a trebuit să fac caterincă cu Marius și să îmi doresc ploaie?”
„Câteodată iei cele mai enervante decizii, Amalia.”
„Remember, ești un exemplu pentru Maria, pune-ți pantalonii de big girl și termină.”

Deja sufeream de genunchi pe coborâre, îmi doream a patra urcare ca pâinea caldă. Dar până atunci mai e o oprire în CP.

Marius nu era 100% sigur conform aplicației, dacă sunt pe 9 sau pe 10. Cum am intrat în CP m-au anunțat pe ce loc sunt, s-au ocupat ei să îmi umple din mers flaskul și să ies instant și cu ce aveam nevoie și informată că mai am cel puțin o alergătoare foarte aproape.

Am plecat printr-o mlaștină. Ce mai conta încă o repriză de stat cu picioarele în apă? Sau încă o potecă nemarcată prin care să îmi fac loc până la cum o numeau ei, ultima urcare?

Am pus bețele din nou la muncă și am băgat urcarea aia ca și cum de ea depindea viața mea, dar nu prindeam decât bărbați.

Am terminat urcarea și vine o coborâre, unde genunchii mei deja își dădeau demisia și aici a venit și momentul în care mi-am vorbit cu voce tare:

„Ești un soldat, fucking deliver!”

Curând se termină coborârea și pe finalul ei văd o nouă fată. Stau o perioadă cu ea să îmi dau seama cum respiră. La următoarea zonă plată decid să trec în fața ei și să îmi mențin ritmul. Părea că ea încetinește oricum.

Mă amplasez pe poteca ușor inexistentă din fața ei și îi zic creierului:

„Acum e game on, prietene.”

Încep să fug la un ritm de tempo pe poteca ce începe să devină ușor în urcare. Sufeream ca ultimul câine, dar nu era momentul să scot bețele.

„Rezistă, little girl, it is your time to shine.”

După câteva minute, să fi fost vreo 4-5, îndrăznesc să mă uit în spate. Rămăsesem singură.

Și, deși se presupunea că am terminat urcarea, mai apare o bucățică (de care eu știam din niște video-uri de pe YouTube) și pentru care îmi păstrasem ceva putere mentală.

Intru în ea hotărâtă și aici mai depășesc o fată. Nu mă uit nicio secundă în urmă, eram în ritm de luptă. Un luptător nu se uită în spate.

Cred că mai sunt vreo 7 km de coborâre de aici. Genunchii nu mă mai țineau, dar nu era momentul ca eu să renunț la lupta asta.

I am almost home!

Sursă photo: Sportograf/Ultra Trail Snowdonia by UTMB

Am decis să strâng din dinți și să cobor. Am lăsat bețele deschise, să mă pot folosi de ele ca sprijin în cazul în care simt nevoia.

În mintea mea rula pe repeat:
„Cum am reușit eu să cobor 3500 m la Transvulcania, iar aici să sufăr în halul ăsta pe coborâre?”

Gândul mi-a fost întrerupt când văd încă o fată în fața mea. Nu eram încă sigură că este la 50K, 100K sau 100M, dar instant targetul meu a devenit să o întrec.

Când am trecut pe lângă ea, întorc privirea și văd 50K. Probabil pe fața mea s-a văzut satisfacția și faptul că nu aveam să mai privesc o secundă în urmă.

Mai erau aproximativ 2,5 km până la finish și decid să îmi strâng bețele. Aveam să alerg spre finish ca și cum abia începe cursa.

Am grăbit pasul, cât s-a mai putut, și realizez că am ajuns aproape de zona de finish. După ce înconjor toată zona de Ultra Village, în sfârșit intru pe ultima sută de metri.

Marius îmi strigă că sunt a 7-a. Eu zâmbesc, știam deja asta.

Remember, a 7-a favorită inițial. 😅

Sursă photo: Sportograf/Ultra Trail Snowdonia by UTMB

Imediat după finish, într-o discuție, am zis că nu îmi mai doresc să fac traseul ăsta niciodată. Ceva timp a trecut și nu pot spune decât:

„Pe o dată viitoare.” 😅

E foarte ușor ca de acasă, de pe canapea, să zici că și tu ai putea mai bine decât X sau Y, dar realitatea din teren este muuult peste așteptări.

De cele mai multe ori nu realizăm cât de plini de zel suntem decât în momentul în care trecem efectiv prin anumite situații.

Am fost de multe ori în situația în care m-am uitat la rezultatul unor fete de același nivel cu al meu sau poate puțin sub el și să comentez că aș fi putut mai bine.

Dar „dacă” și „parcă” nu sunt realitatea.

Iar după cursa asta m-am lecuit de gândirea asta.

Și eu, dacă mi-aș fi văzut cursa din fotoliu, probabil mi-aș fi zis că aș fi putut 8h.

Și da, cred că 8h, la nivelul meu și cât am fost capabilă să sufăr, este posibil.

Dar vremea din Wales și terenul de pe primele două urcări și primele două coborâri nu pot fi antrenate decât dacă vii aici, stai efectiv pe traseu și ai tehnică de coborâre.

Tehnica nu îmi lipsește.

Doar ploaia torențială și frigul — de am ajuns să folosesc kitul obligatoriu și să regret că mă plângeam la start că mi-e cald — m-au rupt.

Nu m-am putut și nici nu am îndrăznit să mă mișc mai repede.

Nu am talent suficient ca să renunț de mâine și să investesc într-o carieră de full sportivă.

5 minute în minus pe un semi nu este o investiție care să merite sacrificiul unui job full time pentru un sport la care nu aș putea să fiu printre primele.

Iar parcurgerea unei distanțe mai mari doar ca să am o șansă să fiu pe podium sau aproape de el nu merită efortul, uzura fizică și mentală și nici tinerețea mea.

Nu mi-aș dori niciodată să „alerg” după un vis în care nu sunt suficient de talentată.

Prefer să îmi folosesc energia și sănătatea în direcțiile care mă duc pe un drum stabil și fericit.

#speedup

Eu sunt Amalia — alergător cu jumătate de normă, fondator Brasov Runners, Dynafit Trailhero și content creator, iar aceasta este povestea primei mele curse target pe 2026. 🫶🏻