RunningPedia

N-am prea mai scris de foarte mult timp lucruri despre alergările mele, dar simt că aș vrea să împărtășesc câteva gânduri despre experiența din weekend de la Predeal.

Venind după o perioadă în care am (re)început să mă simt destul de bine în alergare, după o primă jumătate de an ratată din punct de vedere al formei, planificasem să alerg cursa de K24 (~24 km cu ~1300D+ și -) din cadrul Predeal Forest Run, fiind curios și cum voi reacționa după această perioadă, dar și după aventura recentă din Dolomiți, unde am “boschetărit” spre 120 km cu “jdemii” de metri diferență de nivel + aclimatizare destul de serioasă la căldură și altitudine, adăugând și un La Sportiva Lavaredo Ultra Trail by UTMB 20K, unde am suferit mai mult decât în cele mai pesimiste estimări de dinainte de cursă.

Deși toate aceste date veneau și cu o încărcătură destul de serioasă, m-am simțit destul de bine săptămâna trecută și am zis că, în funcție de cum mă mai simt vineri și mai ales sâmbătă dimineața, decid dacă intru în cursă și, mai ales, cât de tare trag.

Realitatea e că nu am fost convins să mă împing până după momentul în care am pornit și, chiar și mai târziu, dar odată intrat în ritm, am decis să stau cu el, să vedem ce iese.

Plecarea în cursă a fost, ca de obicei, nu lipsită de un mic gust amar (tu, tanti, cu bețele tale zbenguindu-se sturlubatic în toate direcțiile, de parcă ai fi vrut să ne tragi în țeapă, și cu căștile în urechi – deși regulamentul prevede clar că este interzis să asculți muzică la această cursă, sper să citești această postare ), dar, overall, mi s-a părut un start foarte reușit, cu o atmosferă festivă și cu un vibe super bun.

La Predeal, primii aproape 3 km se aleargă mai întâi pe un fals plat, apoi într-o ușoară urcare, pe un fost forestier (aproape asfaltat), lat, cu tot cu trotuar, astfel încât doar dacă ești cu adevărat încăpățânat nu-ți găsești locul în turmă până la intrarea pe single track, unde, de altfel, și organizatorul recomandă, mai ales pe prima porțiune, să nu se facă depășiri, fiind o potecă destul de îngustă, cu multe rădăcini și, pe alocuri, alunecoasă, iar venind după o porțiune rapidă și până la intrarea, ca lumea, în concentrarea specifică terenului, poate provoca mici accidentări nedorite. Bineînțeles că și pe aici s-au găsit viteji, dar, overall, experiența a fost una plăcută.

După aproape 1 km prin pădure se trece un pârâu și apoi se intră iar în pădure, unde destui voluntari stau la încurajare și direcționare, iar apoi se urcă pe o rampă foarte înclinată și alunecoasă, unde organizatorul a pus câteva corzi fixe.

Primul CP, la Tunelul Mare, aproape de km 5, deschide prima urcare mai serioasă, unde am scos și prima dată bețele. Pe porțiunea asta de urcare m-am simțit foarte puternic, atât pentru că, folosindu-mă de bețe, simțeam că am un avantaj, cât și pentru că reușeam să-mi mențin pulsul undeva la 165-170 (ceea ce îmi și propusesem pentru cea mai bună parte din cursă), adică exact la threshold, și astfel tot depășeam concurenți. După vreo 500 m de urcare susținută, încep să mai apară și mici porțiuni de fals plat și coborâri, pe care mă țin bine pe picioare, apoi urmează o coborâre ceva mai tehnică, prin lăstăriș și rădăcini și, pe alocuri, ușor pietroasă, unde am fost din nou ajuns de concurenții pe care îi întrecusem, dar pe care, după standardele proprii, am negociat-o destul de corect.

CP-ul de la Șaua Pietricica (aprox. km 11) m-a găsit într-o stare de flow și m-a surprins prin amabilitatea voluntarilor. Știam că bucata până după Cabana Susai (următorul CP) este destul de alergabilă, dar că va prezenta totuși o provocare pe ultima bucată, unde este o urcare destul de abruptă, care de data asta mi s-a părut mult mai ușoară decât la recunoaștere, semn că fitness-ul meu este pe un trend ascendent real. Astfel, după aproape 15 km, cu doar o urcare rămasă și destulă coborâre, în afara micilor dureri pe la talpa stângă și a semnalelor periodice de la genunchiul drept, doar cât să-mi aducă aminte de cicatricile războaielor trecute, mă simțeam nesperat de bine, în control și totuși într-o relaxare profundă, gâdilându-mi sufletul și, pe alocuri, ego-ul, că încă mai poate “bătrânul”, chiar dacă 40 de ani bate la poartă.

Istoricul poziției în clasament rămăsese relativ constant. Intrasem cam în primii 25-30 în prima pădure, pe la km 3, și, pe NET, după câteva depășiri, dar și pierderi de locuri, eram cam tot pe acolo, ceea ce mi se părea cinic, dar în același timp foarte corect.

După CP-ul Muchia Susaiului (~km 15) urma și ultima urcare, pe pârtie, care pe cei mai mulți îi cam sperie, dar pe mine m-a găsit din nou pe modul PUSH-PUSH și am reușit să recuperez destul de bine din diferența față de grupul din față, doar ca să o pierd, nu-i așa, din nou pe coborâre. Până la Cabana Gârbova, ultimul CP de la km 20, deja articulațiile începeau să dea semne că le-a cam ajuns, așa că am fost nevoit să-mi temperez dorința de a activa modul RAMBO pe ultima coborâre, ceea ce, mai mult ca sigur, aș fi putut face acum 4-5 ani, dacă aș fi ajuns cu energia și disponibilitatea la efort pe care le aveam în acest moment, în varianta mea de atunci. Dar, ca orice în viața asta, pierdem unele, câștigăm altele sau, mai bine spus, înțelepciunea nu vine decât cu experiența, altfel se ascunde sau rămâne veșnic închisă într-o cameră necunoscută.

Am terminat cursa cu zâmbetul pe buze, simțindu-mă încă destul de puternic, chiar și după o coborâre pe pârtie unde n-am forțat, și în ciuda vacilor care ne-au blocat poteca imediat înainte de a ieși pe pârtie, fiind salutat și filmat de cunoscuți și recunoscător că încă pot să trăiesc astfel de momente și, fără falsă modestie, poate chiar mai bine decât aș fi putut-o face în majoritatea momentelor din trecutul meu “sportiv”.

Închei această epopee felicitând echipa de organizare Predeal, pentru o cursă frumoasă și curată, cu 95% bile albe, incluzând, dar fără a se limita la: traseu, marcaj, corzile fixate pe anumite porțiuni mai “tehnice”, voluntari implicați, CP-uri bine organizate (și foarte dese, ceea ce mi-a permis să plec lejer doar cu un flask), kit bogat, mâncare destulă, comunicare ca la carte, speech motivațional din partea MC-ului la plecare , ah, și să nu mai zic că am prins o vreme excepțională și probabil mai uit lucruri.

Singurele minusuri ar fi: 1. doar cei câțiva concurenți care n-au citit regulamentul și au purtat căști în cursă (pe câțiva i-am certat), dar asta ține mai mult de bunul-simț al concurenților decât de organizator, și 2. poate n-ar fi rău să încerce să adauge și sistem tracking GPS…

Fiind o cursă aproape de casă, care pare că mi se potrivește, plănuiesc să o mai alerg și pe viitor și poate-poate mă voi găsi și într-o versiune a mea de M40, care va reuși acel 2:40 (sau sub) pe care cred că îl pot obține într-o zi ideală. Altfel, 2:50-ul de ieri poate fi la fel de bine cel mai bun timp al meu și să-l accept în egală măsură ca maximul meu din această poveste frumoasă.

Peace out.

Strava: Predeal K24 | Run | Strava